Mai întâi de toate, rostind această frază, „Rugați-vă neîncetat”, este important de subliniat faptul  că ea nu se prezintă ca o obligație de a sta fără încetare în biserică, nici să te rogi cu voce tare sau cu o rugăciune manifestată cumva într-un mod exterior.  Aceasta nu este posibil decât în circumstanțe bine definite, particulare.

Am putea găsi o primă înțelegere în legătură cu această expresie într-o zicere a unui ascet din secolul al VI-lea, un bărbat care viețuia în pustiul Siriei, pe nume Efrem, care spunea într-una din scrierile sale: „Nu întemnița rugăciunea ta doar în cuvinte, ci fă din întreagă viața ta un serviciu în slujba lui Dumnezeu, o jertfă pentru Dumnezeu”.  Acesta este un aspect asupra căruia trebuie să stăruim mai mult în zilele noastre, căci este o tendință puternică de a sublinia faptul că rugăciunea nu este doar vocală, nu este doar liturgică, nu este doar în gând și în inimă, ci ea se poate de asemenea găsi în lucrul mâinilor, în lucrarea trupească pe care o împlinim.

Un alt aspect al rugăciunii care mi se pare important este setea, foamea, dragostea de Dumnezeu, resimțite cu aceeași acuitate, tot atât de des și cu aceeași constanță cu care resimțim foamea, setea și tandrețea. Știm cu toții, de exemplu, oricare ar fi experiența noastră de viață, că sunt momente de mari lipsuri și momente de mare bucurie care alcătuiesc tabloul unei zile. Oricare ar fi ocupația noastră, că e de natură intelectuală sau de natură fizică, noi ne aflăm în lumina acestei bucurii sau în umbra acestei dureri. Și nu trebuie niciun efort pentru a fi conștient de aceasta.  Avem în Sfânta Scriptură o multitudine de imagini: mireasa Mielului, prietenul Mirelui. Vedem că legătura care îi leagă pe aceștia este tandrețea, dragostea, iar clipele de distanțare, de absență, sunt trăite în dorința de a fi împreună.  Iar acesta nu este un exercițiu premeditat, care solicită un efort, ci este ceva care se află în noi, un lucru pe care nu putem să-l evităm, cum sunt și durerea, suferința sau bucuria. Iar acest aspect al rugăciunii este ca un strigăt către Dumnezeu, un strigăt al celui care resimte absența și care n-o mai poate suporta.

(Cuvânt rostit de Mitropolitul Antonie Bloom în capela Universității din Louvain-la-Neuve, Belgia, la 13 noiembrie 1968)