Viaţa cu opt copii: de la iubire la sacrificii şi înapoi la iubire
De cele mai multe ori, când vorbim despre familiile cu mulţi copii, vorbim şi despre probleme sociale: părinţi şomeri sau cu venituri foarte mici, cu un nivel scăzut de educaţie, care trăiesc în condiţii inadecvate. Drept urmare, copiii nu pot decât visa la alternativa frumoasă în care au hrană, îmbrăcăminte, educaţie şi protecţie, iar calvarul sărăciei este transmis din generaţie în generaţie, în aceleaşi spaţii mici şi insalubre, fără nici o şansă de scăpare. Nici din partea statului, nici din partea societăţii. Iar singura lor salvare sunt ei înşişi, dacă au puterea să se ridice din necaz...
Dar sunt şi excepţii: familii pe care iubirea – unuia faţă de celălalt, faţă de Dumnezeu şi faţă de copii – i-a ajutat nu doar să supravieţuiască, ci şi să prospere, să evolueze şi să ofere urmaşilor posibilitatea unui trai mai bun. Mihaela şi Marius sunt doi părinţi foarte realişti. Povestindu-ne despre aventura lor prin viaţă, la fiecare două fraze este pomenit cuvântul muncă. El lucrează în construcţii de când s-au căsătorit, conştient fiind că fără să înveţe o meserie nu se va descurca. „Aici, la noi, la ţară, dacă nu munceşti nu ai din ce să trăieşti. Trebuie să te scoli dimineaţa şi să te întorci în casă seara târziu. Dacă îţi place să dormi la amiază şi să stai la umbră şi cu sticla pe masă nu faci nimic. Nu suntem nici noi cheie de biserică, dar trebuie multă muncă. Şi dacă n-aş şti meseria pe care o ştiu, n-aş ieşi la liman. Dacă aş fi cum sunt alţii care lucrează cu ziua şi seara se duc şi cheltuie banii, n-aş reuşi să mă descurc. Cu punga strânsă şi asta este”, ne-a mărturisit tatăl.
O viaţă de sacrificii şi împliniri
Ăsta a fost secretul lor: au muncit cot la cot, timp de 21 de ani de când sunt căsătoriţi, şi şi-au dorit să fie fericiţi, aşa încât nu a lipsit niciodată înţelegerea între ei. Ei au opt copii şi o mentalitate care le-a permis să ajungă la performanţa asta. I-a întrebat şi noi: de ce opt? De ce nu doar doi? De ce o duc atât de bine comparativ cu alţii? Şi ne-au răspuns amândoi într-un glas: „Fiecare cum e lăsat de la Dumnezeu!”. Fără judecată, fără răutate şi fără invidie, ei s-au bucurat mereu de ce au avut.
Dar asta nu înseamnă că totul a mers ca pe roate. Dimpotrivă, au avut piedici în faţa cărora mulţi dintre noi ar fi renunţat la luptă. Primul lor copil, Geanina, are 20 de ani şi are întârziere severă mintală şi semipareză dreaptă. La doar o lună de la naştere, o fetiţă născută perfect sănătoasă, s-a intoxicat cu nitriţi din apa pe care o folosise mama la prepararea laptelui. Concentraţiile masive de astfel de substanţe afectează pe termen lung evoluţia psiho-motorie a copiilor intoxicaţi, iar fetiţa, fiind într-o stare foarte gravă, deşi medicii i-au făcut tratamentul necesar, a rămas cu urmări foarte grave. „Ea s-a născut sănătoasă, cu nota 10. Am dus-o mai mult gata la spital, la trei săptămâni. Şi atunci, la spital, nu ştiu ce i-au făcut, ce s-a întâmplat, de a rămas cu semipareză. Şi dacă a fost să fie aşa, aşa a rămas. Noi am făcut tot ce am putut pentru ea”, ne-a explicat mama. În urma accidentului, din fetiţa fără cusur, la care orice părinte visează, a rămas o fiinţă care nu a înţeles niciodată ce se întâmplă cu ea şi în jurul ei. Primeşte încontinuu tratament pentru deficienţele psihice şi, pe măsura ce înaintează în vârstă, e din ce în ce mai liniştită din punct de vedere comportamental. Oricum la normal nu va mai reveni niciodată. Iar sentimentele şi tulburările sufleteşti prin care au trecut numai părinţii de copii cu deficienţe le pot cunoaşte.
Şi a rămas întrebarea nostră pe buze, uimiţi de paradoxul situaţiei, văzând doi părinţi care, după un copil cu handicap au mai făcut încă şapte copii: cum de nu v-aţi speriat, având primul copil cu probleme? „Bineînţeles că ne-am speriat, dar asta o fost să fie. Ce a dat Dumnezeu, aceea am primit. La noi a fost un caz deosebit, că am avut prima fată bolnavă, şi am zis că să mai facem copii, ca să fie cine să aibă grijă de ea când noi n-om mai fi. Şi uite aşa am ajuns să avem trei copii, după aia a venit şi al patrulea, am zis hai că mai facem unul şi sunt cinci. Ei, unde manâncă cinci, mănâncă şi şase”, ne-a mărturisit mama. Şi totuşi, după atâţia ani împreună, ne-au explicat că viaţa lor este foarte frumoasă. Îşi iubesc copii mai mult decât orice pe lume şi, deşi nu şi-au propus să facă atât de mulţi, niciodată nu au regretat venirea vreunuia pe lume. „Mulţi ne întreabă dacă nu ne este greu. Ba e greu. Noi i-am făcut că ni i-a dat Dumnezeu, nu că ne-am propus noi. Dacă au venit, au venit. Ferească Dumnezeu se întâmplă ceva cu noi, trebuie să rămână cineva şi să se ocupe de fata cea bolnavă. Nu ştii cum e viaţa, azi eşti, mâine nu mai eşti. Trebuie să aibă şi de ea cineva grijă. Ea e sănătoasă, nu are nici o problemă, doar că are dizabilităţile pe care le are. Ceilalţi copii se joacă cu ea, cel puţin fetele. Băieţii sunt mai reticenţi, dar e normal”, a completat şi tatăl.
Înţelegere între soţi, muncă şi devotament faţă de familie
Toţi copiii merg la şcoală, de la cel mai mic, care are 8 ani, până la cel mai mare, cu excepţia, bineînţeles, a fetei bolnave. Doi copii, cei mai mari, urmează studii teologice ortodoxe, motiv pentru care nici nu i-am găsit acasă. Unul este elev la seminarul teologic, iar celălalt este absolvent, urmând să fie student la o facultate de acelaşi profil. Părinţii sunt foarte mulţumiţi de ei şi se citeşte în ochii lor nu doar mândria pentru copii, ci şi bucuria că Dumnezeu i-a iubit atât de mult şi că munca lor nu a fost în zadar. Iar iubirea dintre ei nu mai este aceea de la început, ci este una direcţionată de responsabilităţi, griji şi sacrificii, dar tot iubire este.
Spuneam mai devreme că Mihaela şi Marius sunt cât se poate de realişti. Sunt conştienţi că nu oricine poate face faţă provocărilor care apar când trebuie să creşti atât de mulţi copii. În zilele noastre, cei mai mulţi dintre tineri se feresc de concepţia copiilor şi un număr foarte mare de copii se nasc nedoriţi, sau în familii incapabile să-i crească cum ar merita. Cel mai important, după cum spune Mihaela, e că „dacă există înţelegere, se poate, mergi mai departe. Că dacă e unul într-o parte şi unul în cealaltă copiii rămân pe drumuri”. Marius, însă, este de altă părere: „dacă au de gând să muncească, să facă, dacă nu, nu-i mai fă, că-i faci degeaba. La ţară e mai uşor să creşti copiii că nu sunt atât de multe cheltuieli de întreţinere. Dar tot trebuie să munceşti, că dacă nu munceşti nu ai hrană. Dacă economiseşti ai, dacă nu, nu. Ca să stai să strângi şi punga, să te târguieşti la toate şi să trăieşti şi bine, n-ai cum să trăieşti”.
O altă problemă pe care am adus-o în discuţie a fost cea a avortului, care ar fi putut reprezenta o soluţie pentru a reduce din responsabilităţi. Reacţia Mihaelei a fost foarte fermă: „Avortul nu e bun. Îi spuneam soţului...mai omule, eu iar sunt însărcinată. Şi el îmi zicea că nu-i nimic, unde mănâncă şase, mănâncă şi al şaptelea. Nu zice nimeni că nu e greu, dar aşa ne-a dat Dumnezeu. Sunt multe femei care se duc să facă avort tocmai în ideea că nu au încredere că se vor descurca cu creşterea copilului. Problema e alta. Nu vor să se descurce...”, ne-a explicat mama, cu o seninătate specifică femeii care nu şi-a abandonat niciodată credinţele. După opt copii, şi ei au învăţat să ignore răutăţile celor din jur, dar şi oamenii au ajuns să-i respecte pentru realizările lor.
Familia Mihaelei se află în evidenţa Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, care, prin Departamentul ProVita, desfăşoară programul Familia – „Sfântul Stelian”, prin care se încearcă ajutorarea şi sprijinul familiilor cu cel puţin opt copii din Arhiepiscopia Iaşilor. Şi, de câte ori vom avea ocazia, vom încerca să împărtăşim şi altora frânturi din viaţa unor oameni care pot fi consideraţi exemple de primitori ai darurilor lui Dumnezeu.
