Veşnicia este continuarea neîntreruptă şi nes­fârşită a existenţei. Omul, primind viaţa în sânul mamei, intră în veşnicie. Izvorul vieţii este Dumnezeu: „Eu sunt Învierea şi Viaţa; cel ce crede întru Mine, de va şi muri, viu va fi" (Ioan 11, 25), ne învaţă Domnul nostru Iisus Hristos. Viaţa sufletului este unirea sa cu Dumnezeu; prin urmare, fără Dumnezeu, sufletul n-are viaţă, el este mort. Trupul este viu cândeste locuit de suflet, sufletul este viu cândeste locuit de duhul Lui Dumnezeu. Moartea trupului este despărţirea sa de suflet, moartea sufletului este depărtarea sa de harul dumnezeiesc. Astfel, un trup viu poate fi locuit de un suflet viu, sau de un suflet mort. Starea sufletului de dincolo de mormânt este aceeaşi cu cea din vremea vieţuirii pământeşti - spre viaţă sau spre moarte.

Viaţa întru Dumnezeu şi harul Său pe pământ este începutul fericirii veşnice, iar viaţa fără Dumnezeu şi fără harul Lui pe pământ este începutul suferinţelor veşnice ale iadului. Astfel, viitorul nostru este strâns legat cu prezentul, el este expresia văzută a legăturii şi a comuniunii celor vii cu cei adormiţi.

Viaţa celor ce se ostenesc să fie plăcuţi Lui Dumnezeu poartă întipărirea unirii lor şi a legăturii lor cu lumea de dincolo de mormânt. Viitorul nostru atârnă de prezent. Credinţa care uneşte prezentul cu viitorul, omenescul cu dumnezeiescul, naşte pe pământ îngeri pământeşti şi oameni cereşti, iar lipsa credinţei, a evlaviei, naşte morţi ce sunt vii doar cu trupul. Cel ce a înviat în duhul Lui Dumnezeu pe pământ, a înviat pentru veşnicie, pe când cel ce sa depărtat de la duhul lui Dumnezeu pe pământ, a murit pentru veşnicie.

(Părintele Mitrofan, Viața repausaților noștri și viața noastră după moarte, Editura Credința Strămoșească, Petru Vodă – Neamț, 2010, pp. 67-68)