Sfinții Părinți, interpretând ca nimeni alții cuvintele Sfintei Scripturi, menționează că Dumnezeu l-a creat pe om după chipul Lui, sădind într-însul năzuința de a se ridica la frumusețea asemănării cu El, de a-L cunoaște și de a se uni cu El, omul purtând acest dor după cele înalte în sufletul său, prin care el își menține și își sporește comuniunea cu Dumnezeu și cu întreaga lume spirituală. În acest sens, Sfântul Grigorie de Nazianz afirmă: „În calitate de pământ, sunt legat de viaţa pământească; însă eu fiind şi o părticică dumnezeiască, port în mine dorinţa vieţii veşnice” (Poeme dogmatice, 8, P. G. XXXVII, col. 452AB).Reiese de aici că omul, prin sufletul său nemuritor, în care Ziditorul a sădit încă de la creație dorința vie după viața veșnică și după lumea celor de sus, va tinde sau va năzui fără încetare, începând din viața aceasta și continuând în veșnicie, să cunoască și să se unească cu Dumnezeu, ținta infinită a cunoașterii și izvorul bucuriei și a fericirii sale. Chiar dacă omul nu posedă în natura sa plenitudinea existenței, el are viață în măsura participării la Viața cea adevărată.

În viața aceasta, fiinţele umane pot surprinde sau vedea numai lucrurile limitate, nu ceea ce nu are limite. Căutarea nesfârşită a lui Dumnezeu constituie miezul misticii Sfinților Bisericii, iar cuvintele Sfântului Apostol Pavel din Epistola către Filipeni3, 13 joacă un rol cheie în unele opere ale acestora. Din moment ce existenţa este un efort continuu de a se menţine în fiinţă, perfecţiunea sa constă dintr-un efort perpetuu spre Dumnezeu. Acest efort este participarea spirituală în Dumnezeu. Capacitatea de creştere şi schimbare spre bine a fiinţei umane este la fel de nelimitată precum fiinţa infinită a lui Dumnezeu.

Ceea ce transformă fiinţele umane în monştri ai lăcomiei şi ai ambiţiei, atunci când dorinţa lor insaţiabilă pentru mai mult este orientată spre bunătăţile finite, devine, atunci când este concentrată pe adevăr, pe Binele infinit, chiar motorul sfințeniei lor. Şi acesta este modul prin care natura umană Îl poate cunoaște pe Dumnezeu, anume prin bunăvoinţa sa doritoare de a uita ce se află în spate, altfel spus, pe ceea ce a cunoscut deja şi a insista pe urcușul continuu în Dumnezeu. Numai prin mutabilitatea sa infinită, umanitatea poate ajunge la binele infinit. Fericitul Augustin aşează chiar la începutul Confesiunilor sale binecunoscutele cuvinte „Inquietum est cor nostrum donec requiescat in Te”, în traducere: „neliniștit este sufletul meu până își va afla odihna în Tine”). Sfântul Grigorie de Nyssa ar fi fost de acord – dacă nu ar fi trecut la Domnul chiar în perioada în care Augustin scria aceste cuvinte – cu condiţia ca acest „se va odihni în Tine” să fie înţeles ca saltul fără sfârşit al credinţei în care dragostea Îl găseşte, apoi Îl pierde, pentru a-L găsi din nou, pe Iubitul său divin.

Dorinţa umană de a-L vedea pe Dumnezeu este nesfârșită, datorită infinităţii lui Dumnezeu, altfel spus, dorinţa după Dumnezeu poate fi infinită pentru că ținta sa este infinită. Ea este permanent satisfăcută și totuși niciodată satisfăcută, căci satisfacerea dorinței duce la o și mai arzândă dorință după Dumnezeu.

Această situaţie l-a făcut pe scriitorul Hans Urs von Balthasar să opinieze că gândirea filosofică și teologică a  Sfântului Grigorie de Nyssa ar fi una a insatisfacției și a disperării și să se întrebe la un moment dat despre faptul că această dorinţă eternă – care este bucuria supremă la care o creatură poate avea acces – nu face cumva ca această metafizică a devenirii să ne lase nesatisfăcuţi într-o oarecare măsură. Această dorinţă – continuă von Balthasar – deşi mereu potolită de Dumnezeu, este în sine ca o sete, care ne-ar lăsa complet uscaţi şi înfierbântaţi. Apelul către Dumnezeu, deşi Dumnezeu răspunde fără încetare, rămâne, într-o oarecare măsură, nerezolvat: „Vocavi ipsum et non audiit me”. Iar mai departe același scriitor susține că găsim de fapt la sfârşitul acestei filosofii ceva care seamănă cu o resemnare şi care nu ar fi altceva decât o formă îndulcită a „disperării”, „tristeţii” și „eternei frustrări” pentru că cel ce urcă în cunoaștere nu poate avea satisfacția ultimă. Această dorință etern nesatisfăcută ar ascunde, sub forma unei nostalgii crescânde, disperarea unei conștiințe. Dar este important să realizăm că Sfântul Grigorie nu are o asemenea metafizică: epectasis este, în gândirea lui, un fir dintr-o țesătură, care nu poate fi desfăcut de restul acesteia.

S-a pus și se pune întrebarea: nu reprezintă o dezamăgire să nu-ţi atingi niciodată scopul, să te afli mereu pe drum?

Vedem aici un paradox, dar unul fidel experienţei spirituale. Fiecare împărtășire este o împărtășire reală, şi putem să ne simţim realizaţi sau împliniţi; şi totuşi, nu ne putem opri. Există atât satisfacţie, cât şi dorinţă din ce în ce mai mare. Când Moise a cerut să-L vadă pe Dumnezeu „faţă în faţă”, Sfântul nyssean explică mai întâi că cererea sa a fost (într-un sens) satisfăcută şi totuşi lui Moise i s-a spus că ceea ce a cerut este imposibil vieţii umane. Mai îndrăzneţ încă, dumnezeiescul Grigorie al Nyssei rezolvă ulterior paradoxul satisfacţiei şi dorinţei printr-un alt paradox: „Vocea divină a satisfăcut ce i s-a cerut prin ceea ce a fost refuzat” (De vita Moysis, II, P. G. XLIV, col. 404A). Lui Moise i s-a permis să-L vadă pe Dumnezeu („din spate”), dar nu i s-a promis încetarea dorinţei sale pentru Dumnezeu. Deci, aici se observă o împărtășire. Privind altfel problema, satisfacţia constă în continuarea căutării.Adevărata satisfacere a dorinţei constă în continuarea neobosită a căutării şi înălţarea sa neabătută; astfel ea vede că împlinirea dorinţei sale va genera continuu o dorinţă şi mai mare pentru Transcendent.Însăşi căutarea neîncetată a Lui şi urcuşul neoprit spre El este o cunoaştere a Lui şi deci un motiv de bucurie. Căci nu ar căuta sufletul neîncetat pe Dumnezeu, dacă nu ar şti de El, dacă, într-un fel oarecare, El nu S-ar face simţit, în sensul sintagmei: „de nu Te-aș fi găsit, nu Te-aș fi căutat”, altfel spus, de nu Te-aș fi găsit în parte, nu Te-aș fi căutat în plinătate.

Această „constantă creştere în perfecţiune” nu are nimic de-a face cu dorinţa de a te simţi frustrat în comunicarea și unirea nesfârșită cu Dumnezeu, ci reprezintă doar implicaţia unirii persoanei finite cu un Dumnezeu infinit. Şi Sfântul Apostol Pavel a furnizat cheia biblică la toate acestea. După ce a ascultat tainele de nespus ale paradisului, Apostolul Pavel a continuat să urce mai sus şi nu a încetat să se înalţe.În opera Sfântului Grigorie, filosofia devenirii și dorinței nu e niciodată singură ci, așa cum au subliniat unii cercetători ai operei Părintelui nyssean e doar un mod pentru acesta de a vorbi despre experiența întunericului divin făcută în suflet. Dacă sufletul nu poate ajunge la o cunoaștere definitivă și ultimă a lui Dumnezeu și dorul său după Dumnezeu nu va fi niciodată satisfăcut pe deplin, aceasta nu înseamnă că Dumnezeu e departe de suflet și nu poate fi atins niciodată. Din contră, Dumnezeu Se face prezent sufletului, iar sufletul este unit cu El. Așa cum subliniază și cunoscătorii operei gânditorului nyssean, învățătura despre epectasis exprimă o latură a experienței lui Dumnezeu făcută de suflet: caracterul ei inepuizabil, imposibilitatea oricărei sațietăți.

Intuiţiapătrunzătoare a Sfântului Grigorie spune că sufletul uman este, prin natura sa, o fiinţă dinamică, activă, care se află mereu în mişcare, înainte sau înapoi. De aici rezultă că, în viaţa veșnică, în care sufletul se poate deplasa doar înainte, sufletul se mişcă „din slavă în slavă”, şi astfel, se mişcă de la un moment de satisfacţie la altul. Deşi sufletul nu Îl poate înţelege pe Dumnezeu dintr-odată, aşa cum Se cunoaşte Dumnezeu Însuşi, sufletul este condus de dragoste să caute Binele divin în eternitate. În afirmarea progresului etern în Dumnezeu, acesta este exact înălţimea a ceea ce ar putea experimenta fiinţa umană.Sufletul nu poate să vadă niciodată direct faţa lui Dumnezeu, conform Sfântului Grigorie al Nyssei. Acest divin „nu” adresat sufletului este aspectul învățăturii Sfântului Grigorie care indică răspunsul cel mai puternic al acestuia către adversarii săi, care şi-ar fi dorit ca sufletul să-L vadă pe Dumnezeu faţă în faţă cu prețul dureros al unui Dumnezeu finit şi al unui suflet căzut.

Participarea la Dumnezeu dilată natura și prin aceasta, ea își intensifică dorul sau mișcarea spre ceea ce e înainte, fiindcă „ceea ce a rămas necuprins e de nesfârșite ori mai mult decât ceea ce s-a cuprins” (In Canticum canticorum, V, P. G. XI, col. 1000A). Astfel, experierea divinului exclude disperarea, pentru că dorința nepotolită nu e decât natura însăși, care crește și se mărește în fiecare clipă, și devine mereu nouă prin participarea sa la Dumnezeu. Natura umană crește în har prin iubire, căci iubirea o face să tindă mereu înainte. Dumnezeu, către Care sufletul se urcă, nu este numai un infinit interminabil, nici numai o prezență în energii, ci mai mult, un Dumnezeu viu, un izvor țâșnitor de iubire.

Sfântul Grigorie ne arată unele din aceste sfinte suflete ale dorinţei: Moise, Ilie, Ioan, Petru şi Pavel şi alţi apostoli, cărora manifestările (θεοφανεία) divine sau teofaniile le-au aprins o dorinţă mai ardentă (σφοδρότερος). Astfel sufletul unit cu Dumnezeu (συναπτομένη), nu cunoştea saţietatea (ἀχορέστως) în plăcerea sa. Cu cât era mai plin de plăcere, cu atât mai ardentă se făcea forţa dorinţei.

Conchizând, putem sublinia că viața împreună cu Dumnezeu nu e statică, nici plicticoasă, ternă sau monotonă, ci îi oferă creștinului participant la ea plenitudinea existenței, fiind mereu mai seducătoare, mai de dorit, împlinind, bucurând și transfigurând continuu ființa credinciosului, care nu-şi slăbește niciodată dorul prin săturare. De aceea nu încetează de a se întinde spre cele dinainte şi de a ieşi din ceea ce este şi de a pătrunde mai înăuntru, unde încă nu a fost. În concepția gregoriană, ceea ce i se arată creștinului mereu mai minunat şi mai mare, se socoteşte mai prejos de ceea ce urmează, pentru faptul că ceea ce se află în chip necontenit este neîndoielnic mai frumos decât ceea ce a fost atins înainte.Deci, în urcușul către Dumnezeu, sufletul nu este lipsit de satisfacții, ci este mereu satisfăcut, însă, în fiecare moment al satisfacerii, o nouă dorinţă creşte; și odată satisfăcut sufletul, această satisfacere a lui nu duce la acea săturare care nu-i mai deschide apetența pentru mai mult.

Cuvântul de încheiere ar trebui să-i aparţină Sfântului Grigorie care subliniază că descoperirea este căutarea continuă însăşi, pentru că noţiunea de căutare şi cea de descoperire nu sunt diferite, ci recompensa cercetării este căutarea însăşi (Sf. Grigorie de Nyssa, In Ecclesiasten, VII, P. G. XLIV, col.720C).