E firesc ca un bărbat și o femeie să fie atras unul de celălalt. Această atracție a fost sădită în om încă de la crearea lui de către Dumnezeu, pentru că a privit Dumnezeu toate câte a făcut şi iată erau bune foarte. Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua a şasea. (Facere 1, 31) După căderea protopărinților noștri Adam și Eva, și după ce moartea a fost dată ca pedeapsă a neascultării primilor oameni, această atracție între bărbat și femeie a fost necesară pentru înmulțirea și  perpetuarea neamului omenesc. Dacă nu ar fi existat această atracție sexuală, oare cine se mai gândea vreodată să lase urmași, având în vedere câte greutăți implică nașterea unui copil?

Cuviosul Paisie arată că după Adam și Eva ar fi existat oameni cu o intensitate diferită a apetitului sexual: câțiva 5 %, alții 30 % iar alții 80 %. Dar în zilele noastre, oare unde mai găsești astfel de oameni, cu un apetit sexual de numai 5%? Trăim într-o lume în care plăcerea sexuală este foarte mediatizată. Realitatea este însă că Dumnezeu ne-a dat o modalitate de a ne lupta, anume despătimirea, ca să putem dobândi victoria în această luptă cu noi, și cu cei din jur. Este un mod de viață care se bazează pe controlul pornirilor noastre trupești, cum ar fi apetitul sexual. Pentru a reuși să dobândim această despătimire, trebuie să ne luptăm și să depășim ceea ce se poate observa foarte ușor la animalele care trăiesc fără nici un control al instinctelor lor sexuale. Oamenii diferă de animale prin faptul că ei au și suflet și caută să se unească permanent cu Dumnezeu. Această unire necesită stăpânirea pornirilor noastre trupești, adică e nevoie de despătimire.

Căsătoria este justificarea unei vieți sexuale necontrolate, sunt de părere din ce în ce mai mulți tineri din zilele noastre. Cuviosul Paisie este de altă părere: Cei căsătoriți nu sunt îndreptățiți să creadă astfel, doar pentru faptul că au încheiat un legământ în fața lui Dumnezeu și a oamenilor; ei uită că nu sunt doar trup, ci au și suflet și prin urmare nu ar trebui să facă un astfel de păcat. Scopul este acela ca fiecare cuplu să se înfrâneze cu discernământ, atât cât le stă în putință. La începutul vieții de familie, după cum e și firesc, vârsta este cel mai mare dușman al tinerilor, dar pe măsură ce anii trec și trupul slăbește, sufletul capătă întâietate, iar soțul și soția pot să experimenteze mai mult bucuriile cele duhovnicești. Se pot înfrâna mai ușor de la plăcerile trupești, pe care le consideră acum a fi mai puțin importante. Astfel, cei căsătoriți se vor mântui mai ușor, alegând calea cea mai confortabilă, care însă nu va fi lipsită de încercări. 

Această luptă nu va putea fi dusă doar de unul dintre cei doi soți, ci este nevoie de consesul amândurora. Este asemenea unui dans care nu se poate executa decât în pereche. Actul sexual este o plăcere dăruită nouă de Dumnezeu, nu numai pentru procreere, ci și ca o expresie a dragostei jertfelnice pe care soții o au unul pentru celălalt. Nu este deloc creștinesc să cauți plăcerea doar pentru tine, și să nu o împarți cu soția ta, pe care o iubești. Acest impuls natural trebuie să fie folosit în scopul pentru care a fost dat, adică pentru nașterea de prunci.

Este un păcat care îi va afecta și pe copii cuplului mai târziu, dacă nu e ținut sub control. Cuviosul Paisie explică: Au o datorie morală de a se lupta cu păcatul, de a-l ține sub control, pentru a nu-l lăsa „moștenire” copiilor lor. Vedeți voi, copiii ai căror părinți au o dispoziție sufletească pentru păcate de acest fel suferă cumplit încă de la o vârstă fragedă; au înclinații spre patimile trupești ca urmare a moștenirii pe care o primesc de la părinți. La început, aceste patimi sunt foarte ușoare, neînsemnate, la fel cum sunt toate păcatele dobândite de la părinți. Se aseamănă cu urzica, care la început vieții sale este fină și plăcută la atingere, iar mai apoi, la maturitate, provoacă la atingere o senzație acută de mâncărime și usturime. Copiii însă pot fi vindecați de un duhovnic bun, care are mult discernământ. Dacă copii nu sunt vindecați de mici, atunci când vor ajunge la maturitate, vor trebui să se chinuie mult ca să se poată vindeca de această patimă.

Atunci când nu ne putem ține în frâu pornirile sexuale, cel mai mult are de suferit relația cu partenerul de viață. Căutarea plăcerii doar pentru noi înșine dă dovadă de mult egoism. Cel care caută aceste plăceri devine sclavul patimilor trupești, iar dragostea sau afecțiunea este redusă doar la actul sexual. Afecțiunea devine mijloc de a primi ceva, în loc de a dărui, și implică și pierderea dragostei de Dumnezeu. Totuși, aceste porniri pot fi ținute în frâu. Cu degajare, și o educație corectă încă din tinerețe, o relație frumoasă între un bărbat și o femeie, poate avea ca finalitate o viață sexuală corectă în cadrul căsătoriei.