Sfânta Mare Muceniță Marina s-a născut în Antiohia Pisidiei, din părinți de neam bun, dar nu bine-credincioși, fiind întunecați cu păgânătatea elinească. Tatăl ei, cu numele Edesie, era slujitor idolesc. După moartea mamei sale, rămânând orfană și în scutece, tatăl său a dat-o la o doică, care petrecea într-un sat departe ca la 15 stadii de cetate. Copilița, fiind hrănită și venind în vârstă, s-a arătat a fi frumoasă cu trupul, dar mai frumoasă cu sufletul, pentru că era împodobită cu bună pricepere și cu bun obicei. În vremea aceea, fiind mare prigoană împotriva creștinilor, preoții și clericii, învățătorii cuvântului lui Dumnezeu, se ascundeau de frica muncitorilor, unii prin pustietăți, alții prin munți și peșteri, iar alții prin sate, printre oamenii cei proști. Ei se tăinuaiu în chip de săraci, dar unde puteau, învățau sfânta credință în taină și pe mulți întorceau de la înșelăciunea idolească la creștinătate.

Deci, s-a întâmplat că fecioara Marina, care acum era de 12 ani, a auzit de la un oarecare om credincios cuvânt despre Hristos, adevăratul Dumnezeu, cum S-a întrupat de la Duhul Sfânt în pântecele Prea Sfintei Fecioare și cum S-a născut dintr-însa păzindu-i fecioria nestricată; apoi cum a făcut multe minuni și a pătimit de bunăvoie pentru mântuirea oamenilor, a murit, a înviat, S-a înălțat la cer și a pregătit celor ce cred în El și-L iubesc, viața cea fără de sfârșit, slava și împărăția cea veșnică. Sfânta Mare Muceniță Marina cea cu bună înțelegere, auzind acestea, a crezut în Hristos. Inima ei s-a aprins cu dumnezeiască dragoste, încât nici nu mai gândea și nici nu grăia altceva, decât numai despre Iisus Hristos. Toată luarea ei aminte era acolo, unde auzea ceva grăindu-se despre adevăratul Dumnezeu. Ea, precum credea într-Însul cu inima, tot așa nu se rușina a-L mărturisi pe El cu gura, deși era încă nebotezată. Sfânta Marina dorea să-și verse sângele său pentru Hristos și cu el să se boteze, ca într-o scăldătoare a botezului, precum a auzit că mulți din sfinții mucenici, de amândouă părțile, bărbătească și femeiască, s-au botezat în sângele lor, punându-și sufletele lor pentru Domnul. Asemenea voia și ea să se facă următoare lor.

Într-o zi, pe când ea ajunse a avea cincisprezece ani, merse la câmp să vadă oile tatălui ei. Tot atunci, a trecut pe acolo mai-marele cetății, crudul Olimvrie, asupritorul creștinilor. Văzând-o și rănindu-se în suflet de frumusețea ei, s-a oprit și a întrebat-o:

- “Cine ești tu, fecioară frumoasă? Că ești din părinți slobozi, te voi lua de nevastă iar dacă ești roabă, te voi răscumpăra și te voi face femeia mea...“.

Fecioara, înfrumusețându-se încă mai mult cu înțelepciune, i-a răspuns:

- “Eu sunt Marina, fiica lui Edesie și mărturisesc pe Domnul Hristos...“, cu toate că știa că acest Olimvrie asuprea pe creștini.

Auzind acestea mai marele Olimvrie a poruncit slujitorilor s-o ia, dar cu binișorul, și s-o ducă la cetate, nădăjduind că amenințând-o cu grele munci, ea se va întoarce și se va lepăda de Hristos. Și pe când ostașii o duceau spre cetate, ea se ruga la Dumnezeu: “Ajută-mă, Doamne Iisuse Hristoase, ca sufletul meu să nu se teamă, ca auzul meu să nu fie spurcat de vorbele cele rele, ca a mea credință să nu fie aruncată în picioarele lor, și dă-mi putere și înțelepciune să fiu tare la toate, întru numele tău cel sfânt!...“.

A doua zi, Olimvrie a scos-o la judecată și cu multă plăcere privea la frumusețea ei, nădăjduind în sufletul ei. Îi zice cu glas dulce:

- “Prea frumoasă fecioară, zeii îmi sunt martori că-mi este milă de tinerețea ta. Te rog ascultă-mă: jertfește zeilor și vei fi cruțată“.

Dar sfânta Marina, cu pace i-a răspuns:

- “Eu jertfă nu aduc decât numai jertfa dragostei la picioarele Domnului nostru Hristos... Pe zecii voștri nu-i cunosc...“.

Mai-marele Olimvrie s-a mâniat puțin și a rugat-o din nou să ia seama, că de va jertfi zeilor, în mare cinste o va aduce, făcând-o nevasta lui. Iar de nu, grele munci o așteaptă. Dar sfânta tot asemenea a stătut în credință, spunându-i:

- “Iar de muncile tale teamă nu am, că mă va apăra Domnul Hristos...“.

Atunci mai-marele Olimvrie s-a mâhnit, și schimbând dragostea pe ură, a poruncit ca Marina să fie despuiată de veșmintele sale și să fie bătută cu vergi. Și atâta au bătut-o chinuitorii, încât locul acela s-a umplut tot de sânge, iar poporul care stătea față a fost cuprins de o mare jale văzând pierind asemenea frumusețe. Dar sfânta nu simțea durerile, fiind acoperită de puterea Domnului Hristos.

Umplându-se întru totul de mânie, Olimvrie a poruncit să fie pironită pe lemn și să i se sfâșie trupul cu căngi ascuțite. Dar ea, ridicându-și privirea la cer, se ruga: “Vrăjmașii m-au înconjurat, Doamne!... Cată spre roaba ta și miluiește-o cu puterea ta!...“.

Văzând că nimic nu ajunge s-o înspăimânte, Olimvrie a poruncit să fie aruncată în temnița cea mai adâncă, a celor osândiți la moarte.

Stând singură acolo, sfânta muceniță Marina se ruga cu căldură lui Dumnezeu, strigând către El din tot sufletul. Atunci, mucenița, fiind acoperită de-o lumină cerească și urcându-se în sus, a văzut acoperământul temniței ridicat. O cruce mare stăruia în văzduhul luminat, iar deasupra crucii zbura o porumbiță albă... Glas bun s-a auzit zicând: “Bucură-te, Marino, porumbița lui Hristos, că ai biruit pe vrăjmașul cel rău!... Curând vei intra în cămara mirelui tău cel sfânt...“.

Auzind acestea, duhul ei s-a luminat și s-a curățit și, pe dată trupul i s-a curățit de toate rănile, viind iar la frumusețea cea dintâi. Și din nou a adus laude și mulțumiri lui Dumnezeu.

A doua zi, a fost din nou scoasă la întrebări și la cazne. Tot poporul stătea față. Văzând-o întru totul nevătămată, Olimvrie tiranul s-a uimit foarte tare. De asemenea și poporul, care o știa cu cărnurile sfâșiate și cu sângele scurs. Iar acum, Marina stătea întreagă în fața lor. Unii ziceau că mare e puterea Dumnezeului creștinilor și credeau Lui.

Mai-marele Olimvrie, ca s-o încredințeze de rătăcirea ei, i-a zis:

- “Iată, Marino, zeii noștri s-au milostivit de tine și te-au făcut sănătoasă... Așa că se cade să te închini lor“.

Dar fecioara i-a răspuns:

- “Eu știu cine m-a tămăduit și numai Lui mă închin... S-ar cuveni văzând aceasta, să te închini și tu Domnului Hristos, care, singur, fiind Dumnezeu, poate tămădui toate rănile, fie cele ale trupului, fie cele ale sufletului...“.

Olimvrie văzând că nici cu un chip n-o scoate la capăt cu sfânta, a poruncit să fie din nou pusă la cazne. Chinui-torii aprinzând lumânări, îi ardeau spatele și coastele cu ele, iar ea, afundându-se în rugăciuni, răbda acele chinuri în tăcere.

După ce au scos-o de la o asemenea muncire, ea a atrigat: “Doamne, m-ai învrednicit a merge prin foc pentru Tine, învrednicește-mă, de asemenea să trec și prin apa sfântului tău botez...“.

Mai-marele Olimvrie, auzind de apă, s-a gândit ceva în sine și apoi a poruncit a se aduce acolo un poloboc mare cu apă, după care, legând pe sfânta a aruncat-o în el. Pe când slujitorii o aruncau, ea a zis cu glas mare: “Doamne Iisuse Hristoase, Tu care ai toate puterile, cată spre roaba ta și desfă aceste legături, iar această apă să-mi fie Sfântul Botez, și pentru a doua naștere a mea, întru viața veșnică...“.

Abia a sfârșit aceste cuvinte, și un cutremur mare s-a făcut, legăturile s-au desfăcut, iar slujitorii au fugit îngroziți, după ce-au aruncat-o în apă. Căci de sus, s-a arătat pogorând o suliță de lumină, și din nou porumbița cea albă a fâlfâit deasupra capului sfintei. Purta în cioc o coroniță de aur, se lăsa ușor pe capul fecioarei, îi atingea creștetul capului cu picioarele și din nou zbura în înălțime. Și nu numai sfânta cuprindea cu privirea această vedere, ci și unii din cei care stăteau de față.

Stând în apă, sfânta se bucura, cântând: “Binecuvântat fie numele cel mare al Sfintei Treimi. Tatăl, Fiul și Sfântul Duh, acum și în veci!“. Apoi s-a văzut un stâlp de foc deasupra Sfintei, mergând până la cer, aruncând suliți luminoase, iar pe stâlp era o cruce, pe care s-a așezat porumbița aceea.

Un glas de sus s-a auzit atunci, grăind: “Pace ție, Marino, mireasa lui Hristos, acum vei primi cununa cea neveștejită și te vei odihni în împărăția cerurilor!...“.

Poporul auzind de acest glas și văzând pe muceniță ieșind din apă vie și întreagă fără de arsuri pe ea, a făcut strigare mare și unii au crezut, cerând a fi trecuți și ei ca ostași ai Domnului Hristos.

Mai-marele Olimvrie văzând întoarcerea poporului spre Hristos și temându-se de răzvrătire, a scos oastea afară și i-a poruncit să se abată asupra celor care mărturiseau pe Hristos, ucigându-i. Fricoșii și necredincioșii au fugit, dar cei întemeiați și neînfricați au stat în fața oastei, trecând prin focul săbiilor. Ca la cincisprezece mii au fost doborâți de mânia lui Olimvrie. Pe urmă a poruncit osânda de moarte împotriva sfintei. Să fie trecută prin sabie și ea. Au scos-o afară, la locul de tăiere. Dar mai înainte de a-i reteza capul, pământul s-a cutremurat și toți s-au spăimântat. Călăului i-a căzut sabia din mână, dar sfânta i-a zis: “întărește-te și săvârșește asupra mea porunca primită!...“.

Și așa, capul fecioarei a căzut, iar sufletul pe mâini de îngeri, i-a fost purtat la ceruri, unde sălășluiește acum și se roagă pentru noi, păcătoșii, slăvind pe Dumnezeu, în întreita Lui Față, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Maică Prea Curată și pururea fecioară Maria, lumină plină de bunătate și de dragoste, apleacă-te spre noi, nevrednicii și păcătoșii și mângâie, Buno, sufletele noastre. Trece-ne, Stăpâno, păcatele și greșelile noastre și fii mai încolo Maica noastră ocrotitoare și ajutătoare... Maică dulce a copiilor tăi, adună-ne de pe drumurile cele multe și murdare ale păcatului și strânge-ne, Iubitoareo, la picioarele Tale, nemailăsându-ne să plecăm de acolo.

Și roagă, Mamă bună a păcătoșilor, pe Scump Fiul Tău, să ne ierte greșelile și păcatele noastre, mijlocind pentru noi, ca astfel să ne mântuiești pe noi... Strigăm, Maică înțelegătoare, spre tine și cu lacrimi cădem ție și îți aducem mulțumire și slăvire, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

(După Viețile Sfinților, vol. V, prelucrate de Al. Lascarov-Moldoveanu)