Textul biblic prezintă un număr mare de profeţi, primul amintit cu acest nume fiind patriarhul Avraam, iar ultimul este „cel mai mare om născut din femeie” (Matei 11, 11; Luca 7, 28), Ioan Botezătorul. Talmudul arată că după intrarea în pământul Canaanului, Duhul Sfânt a inspirat pe profeţi, de la Samuel până la Maleahi. Aceeaşi carte de căpătâi a tradiţiei iudaice recunoaşte că cel mai mare profet a fost Moise, afirmaţie făcută iniţial de cartea Deuteronomului: „de atunci nu s-a mai ridicat în Israel proroc asemenea lui Moise pe care Dumnezeu să-l fi cunoscut faţă către faţă, nici să săvârşească semnele şi minunile cu care Dumnezeu l-a trimis în pământul Egiptului” (34, 10).

Exceptându-l pe Moise, cititorul Sfintei Scripturi poate observa că un număr de 16 cărţi ale Vechiului Testament intră în categoria cărţilor profetice, fiind scrise de oameni ce poartă acest nume. Pe lângă aceştia mai pot fi întâlniţi şi alţi profeţi, menţionaţi în cărţile istorice ale Primului Testament. Tradiţia iudaică recunoaşte existenţa a 48 de profeţi şi a 8 profetese, însă numărul lor este mult mai mare. Textul sfânt nu-i reţine pe toţi după nume, pe unii amintindu-i cu numele, iar în cazul altora prezintă extrem de lapidar acţiunile lor. Dincolo de categoria profeţilor scriitori, ce marchează în mod cert conştiinţa cititorului evreu sau creştin, se poate vorbi şi de existenţa unor profeţi care vor rămâne definitiv în memoria colectivă a comunităţilor israelite şi creştine. Un astfel de caz este cel al profetului Ilie, descris astfel de Sfântul Ioan Gură de Aur: „Pe acel profet vestit, pe îngerul pământesc şi omul cel ceresc, pe cel ce merge pe jos, şi cârmuia cele cereşti, pe omul de trei coţi, care mergea întru înălţime, şi s-a urcat chiar la bolţile cerului, pe vistiernicul apelor, a cărui limbă a ajuns vistieria apelor şi cheia cerurilor; pe omul cel sărac, dar şi bogat; pe omul neînvăţat, dar şi filosof; sărac pentru că nu avea nimic, bogat însă pentru că ţinea cu limba sa norii ploii” (Predici la sărbători împărăteşti şi cuvântări de laudă la sfinţi, trad. Preot profesor Dumitru Fecioru, EIBMBOR, Bucureşti, 2002).

El era originar din Tesba Galaadului, la est de Iordan şi întreaga lui activitate a fost legată de viaţa şi istoria comunităţii israelite din Regatul de nord, ce îşi avea de ceva timp capitala la Samaria. Ilie trăieşte în prima jumătate a secolului al IX-lea î.d.Hr. fiind contemporan cu unul dintre cei mai răi regi ai lui Israel, regele Ahab. Iniţial, despre viaţa profetului Ilie nu se ştiau decât informaţiile pe care textul biblic a crezut că e necesar să le cunoaştem. Cu timpul însă, informaţiile despre viaţa lui se mută din sfera textului inspirat în cea a mitologiei şi a legendei. Activitatea profetului Ilie este descrisă în cărţile III şi IV Regi (capitolul 1) şi nu conţine nici un fel de informaţie despre viaţa personală a acestuia, despre momentul chemării sale la slujirea profetică. Tradiţia creştină, în Vieţile Sfinţilor, prezintă de serie de detalii despre viaţa profetului, detalii ce nu pot fi întâlnite în textul sacru. Se vorbeşte despre tatăl lui Ilie, Sovac, despre vedenia pe care a văzut-o acesta în momentul naşterii fiului său şi despre consacrarea vieţii profetului lui Dumnezeu încă din fragedă pruncie. Se observă de aici evlavia pe care creştinii au avut-o încă de la început faţă de acest profet vechi testamentar, creionându-i viaţa şi tinereţea după modelul vieţii Sfântul Ioan Botezătorul.

Însă textul biblic nu prezintă nici un fel de informaţie despre naşterea, copilăria şi tinereţea profetului Ilie, după cum nu scoate în evidenţă nici pe membrii familiei sale. Persoana lui apare ex-abrupto în primul verset al capitolului 17 din III Regi. Modalitatea apariţiei sale poate fi asemănată cu ce a apariţiei lui Melchisedec, regele Salemului din relatarea biblică despre patriarhul Avraam (Facerea 14). El este profetul ridicat de Dumnezeu pentru a menţine credinţa adevărată în timpul domniei lui Ahab şi a soţiei sale Izabela. Pentru autorul inspirat al textului Sfintei Scripturi nu era importantă viaţa profetului de până în acest moment pentru a se opri asupra ei, ci el scoate în evidenţă doar acele momente care au darul de a sublinia slujirea şi propovăduirea lui Dumnezeu de către Ilie.

Însuşi numele profetului este legat de această slujire şi misiune pe care el o are în mijlocul comunităţii israelite. Ilie este, potrivit textului biblic, un nume teoforic. În limba ebraică, Eliahu înseamnă „Dumnezeul meu este Dumnezeu” sau „Yahwe este Dumnezeu”. Deci numele pe care îl poartă profetul este prin el însuşi o mărturisire de credinţă. De altfel apariţia lui Ilie în relatarea biblică are scopul de a-l conştientiza pe regele Ahab de veridicitatea Dumnezeului legământului avraamic. Aflat în mijlocul unui popor idolatru ce nega prin credinţa în zeul Baal însăşi raţiunea existenţei sale, Ilie, locuitorul din Tesba Galaadului simte nevoia de a îndrepta într-un mod anume calea celor de un neam cu el după trup. Glasul conştiinţei, credinţa puternică şi râvna nemistuită îl fac pe Ilie acel slujitor neobosit al lui Dumnezeu. Îl transformă dintr-un simplu om, un om obişnuit, într-un lucrător de minuni înaintea oamenilor. Din râvnă şi din credinţă a ieşit Ilie înaintea lui Ahab vestindu-i acestuia seceta ce va urma. Prin credinţă şi dragoste de Dumnezeu profetul Ilie are puterea de a închide cerul timp de trei ani şi şase luni. „Şi s-a sculat prorocul Ilie ca focul şi cuvântul lui ca făclia ardea” descrie Iisus Sirah (48, 1) această lucrare plină de zel a lui Ilie. Scriptura nu îi atribuie profetului Ilie puteri extraordinare, deosebite ci îl raportează mereu la Dumnezeu, la relaţia lui cu divinitatea: „Ilie era om, cu slăbiciuni asemenea nouă, dar cu rugăciune s-a rugat ca să nu plouă şi nu a plouat trei ani şi şase luni. Şi iarăşi s-a rugat şi cerul a dat ploaie şi pământul a odrăslit roada sa” (Iacov 5, 17-18).

Urmând îndemnului lui Dumnezeu, Ilie se retrage la pârâul Cherit, unde setea şi-o potelea cu apa din pârâu, iar mâncarea îi era adusă de corbi, „pâine şi carne dimineaţa, pâine şi carne seara”. Atunci când a secat şi pârâul, profetul Ilie s-a dus în Sarepta Sidonului, unde a poposit în casa unei văduve. Atunci când fiul acesteia a murit, Ilie l-a înviat, dar nu prin propria putere, ci prin puterea pe care o primise de la Dumnezeu, al cărui slujitor şi era. Că Ilie face acest lucru prin putere lui Dumnezeu vedem chiar din cuvintele lui: „Doamne Dumnezeul meu să se întoarcă sufletul acestui copil în el!” (III Regi 17, 21).

După trecerea a trei ani, Ilie se arată lui Ahab provocându-i la o „întrecere” pe preoţii şi profeţii lui Baal: şi ei, şi el să aducă jertfă lui Baal, respectiv lui Dumnezeu şi „Dumnezeul Care va răspunde cu foc, Acela este Dumnezeu” (III Regi 18, 24). În zadar au strigat şi au înălţat glasurile lor către cer preoţii lui Baal, căci nu au primit nici răspuns. Când s-a rugat şi Ilie „s-a pogorât foc de la Domnul şi a mistuit arderea de tot şi lemnele şi pietrele şi ţărâna şi a mistuit toată apa care era în şanţ” (III Regi 18, 38). Episodul acesta are rolul de a pune în opoziţie pe Dumnezeul cel adevărat cu idolii care sunt lipsiţi de putere. André Neher (Exilul cuvântului, trad. Ştefan Iureş, Ed. Hasefer, Bucureşti, 2002) observă o competiţie între două realităţi diferite. Nu se poate vorbi despre Dumnezeu „Care este” („Eu sunt Cel ce sunt”) şi despre o divinitate inexistentă. Competiţia este între Ilie şi preoţii lui Baal, ca reprezentanţi ai unor persoane ce şi-au dovedit existenţa deja. Pentru că, în cazul lui Ilie vorbim despre „Dumnezeul lui Avraam, al lui Isaac şi al lui Iacov”, în timp ce în cazul preoţilor idolatri se întrevede demonul care lucrează prin ei şi prin Baal, idolul lor. Iar în acest caz, Baal se află în imposibilitatea de a-şi manifesta puterea înaintea israeliţilor, pentru că Dumnezeu îl opreşte să facă aceasta. La fel cum demonul nu poate intra nici măcar în turma de porci fără acceptul şi permisiunea lui Dumnezeu. Este un caz în care se observă „mărginita putere a diavolului”.

După ce poporul a cunoscut că Domnul este singurul şi adevăratul Dumnezeu, a trimis Domnul şi ploaie asupra pământului. Uciderea preoţilor lui Baal ce a urmat jertfei lui Ilie nu a fost pe placul lui Ahab şi Izabelei, ci a stârnit mânia acestora încât Ilie a fost nevoit să se refugieze la Beer-Şeba, pe muntele Horeb.

Înainte de a-şi încheia activitatea profetică, Ilie îşi alege ucenic pe Elisei, care era fiul lui Şafat, din Abel-Mehoia, localitate situată în valea Iordanului. Împreună traversează Iordanul, Elisei urmând a fi martor al ridicării lui Ilie la cer, lucru descris în cartea a patra a Regilor „deodată s-a ivit un car şi cai de foc şi, despărţindu-i pe unul de altul, a ridicat pe Ilie în vârtej de vânt la cer”.

Datorită ridicării sale cu trupul la cer, Ilie păstrează un loc deosebit în tradiţia iudeo-creştină. În Sfintele Evanghelii îl găsim pe Ilie prezent la Schimbarea la Faţă a Mântuitorului de pe muntele Taborului. În tradiţia iudaică se spune că în epoca talmudică Ilie stă la sfat cu înţelepţii şi îi învaţă sensul cuvintelor Scripturii. În cadrul ritualului Paştelui iudaic, când se pregătesc cele patru pahare de vin ce trebuiesc consumate, se pune un pahar în plus pentru profetul Ilie; acesta însă nu se mai bea.

Cele două tradiţii, iudaică şi creştină, îl asociază pe Ilie cu vremurile de pe urmă, ca un martor al timpurilor eshatologice. Numai că tradiţia iudaică leagă aceste vremuri de venirea Mesia, în timp ce în creştinism apariţia lui Ilie va fi la sfârşitul veacurilor, când se va arăta Mesia, dar în slavă, ca drept judecător.