Cum a ajuns sclav de bună voie un guvernator al Africii

Era odată un vameș pe nume Petru, care deși era foarte bogat și influent era necruțător cu cei sărmani. Era din Constantinopol și fusese numit de Împăratul Iustinian (527-565) ca să administreze provincia romană din Africa. Având un caracter dur și lipsit de compasiune a devenit curând a cunoscut sub numele de Petru „Avarul”.

Dacă vreun sărac îi bătea la uşă îl izgonea furios și niciodată nu făcuse vreo faptă de milostenie pentru nimeni. Odată unul dintre acești sărmani spuse cuiva: „Ce primesc dacă astăzi îl conving să îmi dea ceva de pomană?” Au pus rămășag și a mers la casa lui Petru. Sosind acasă, Petru îl văzu pe nevoiaș stând în fața casei sale. Negăsind o piatră cu care să arunce, iar cum servitorul său tocmai căra în casă niște pâini, a luat una și a aruncat-o în cerșetor. Acesta a prins-o, a mers la ai săi și le-a arătat pomana primită de la vameș.

După două zile, vameșul, aflându-se pe patul morții a avut vis unde se făcea că se afla în fața Judecătorului și înaintea sa se afla o balanță. Niște demoni negri umpleau partea lor cu o mulțime de fapte rele în timp ce de partea cealaltă stăteau niște îngeri îmbrăcați în alb, triști pentru că ei nu aveau nimic să pună în balanță. Atunci unul dintre ei a spus: „Ce-i drept nu avem decât o pâine de grâu, pe care abia i-a dat-o lui Hristos acum două zile”. Și așezând pâinea în balanță, părea să egaleze faptele rele. Îngerii i-au spus: „Adaugă şi alte fapte bune pe lângă această pâine sau demonii vor câştiga sufletul tău!”

Vameşul s-a trezit vindecat din boală și a zis: „Dacă pâinea pe care am aruncat-o la mânie în omul acela m-a ajutat atât de mult, atunci dacă aș da tot ce am săracilor m-ar ajuta și mai mult”. Într-o zi, pe când se plimba îmbrăcat în cele mai bune haine ale sale, un om ce pierduse tot ce avea într-un naufragiu i-a cerut ceva de îmbrăcat. Acesta fără să stea pe gânduri se dezbrăcă de haina sa scumpă și i-a dat-o omului sărman, care la rândul său a vândut-o de cum a avut ocazia. Când vameșul a mers acasă și și-a văzut haina agățată la locul obișnuit, se întristă atât de tare că nu putea nici să mănânce gândind: „Nu am fost destul de demn pentru ca acel om să păstreze ceva care să îi amintească de mine”. Dar când a adormit, i-a apărut în vis cineva mai strălucitor decât soarele și îmbrăcat cu haina pe care el, Petru, i-o dăduse omului nevoiaș. „Petru, de ce plângi?” Atunci când Petru i-a explicat cauza și acela l-a întrebat: „Recunoşti această haină?” „Da, Doamne,”  a răspuns Petru. „De când mi-ai dat-o am purtat-o. „Îţi mulțumesc pentru bunătate, îmi era frig iar tu m-ai îmbrăcat.”

Petru s-a trezit și de atunci a  început să se îngrijească de oamenii sărmani zicând: „Atât cât va exista Dumnezeu, nu voi muri până nu voi deveni ca ei.” Astfel a dăruit tot ce avea celor aflați în nevoință și a chemat notarul zicându-i: „Îţi mărturisesc un secret, dar dacă sufli o vorbă sau dacă nu eşti atent la ceea ce îţi spun te trimit la barbari!” Apoi i-a dat trei kilograme de aur și i-a spus: „Du-te în Ierusalim și cumpără-ți ce vrei iar pe mine vinde-mă unui străin creștin și împarte prețul meu săracilor!” Notarul a refuzat dar Petru i-a zis: „Dacă nu faci ce îţi spun, te voi vinde păgânilor!” Astfel, notarul l-a dus  îmbrăcat în zdrențe ca pe unul din sclavii săi la un argintar, l-a vândut pentru 30 de arginți, a luat banii și i-a dat săracilor.

Petru, devenit acum sclav făcea munca de jos, era disprețuit și lovit de ceilalți sclavi care îl considerau un neghiob. Mântuitorul însă îi apărea mereu în vise și îl îmbărbăta, arătându-i hainele și celelalte lucruri date de el sărmanilor.

Între timp, împăratul și cei din jurul său regretau pierderea unui om atât de valoros. Nişte vecini de-ai săi veniţi din Constantinopol să viziteze locurile sfinte, au ajuns în cele din urmă ca oaspeţi în casa stăpânului lui Petru.  În timpul cinei aceștia îşi şopteau: „Servitorul acela seamănă cu prietenul nostru Petru, nu-i așa?” Pe când îl priveau cu mirare unul dintre ei zise: „Sigur este el, mă voi ridica şi îl voi opri.” Dar Petru simţind ce se petrecea a fugit. Portarul nu avea auz și nici nu putea vorbi, iar ușa o deschidea numai la vederea unui semn, însă Petru i-a  poruncit să deschidă vorbindu-i și nefăcându-i semne. Omul a auzit și a primit darul vorbirii, răspunzându-i și lăsându-l să iasă. Apoi, intrând în casă și trezind uimirea tuturor celor ce îl auzeau vorbind, le-a spus: „Sclavul care lucra la bucătărie, a fugit. Trebuie să fie un om al Domnului pentru că atunci când mi-a poruncit «Deschide!» un fulger a ieşit din gura sa atingându-mi urechile şi limba și mi-am căpătat din nou auzul și graiul!” Cu toţii au dat să meargă după Petru dar nu l-au mai găsit. Apoi toți slujitorii casei au fost pedepsiți pentru modul în care trataseră un om atât de bun.

Au mers în căutarea lui Petru, dar degeaba. Sfântul a stat ascuns, și nimic nu s-a mai auzit de el până când a murit, și se spune că s-a întors la fosta sa casă din Constantinopol și a murit acolo.

Citește alte articole despre: zgârcenie, Petru Avarul

Ultimele din categorie