Nu știu alții cum sunt, dar eu am impresia că vine sfârșitul lumii. Criza economică globală se accentuează pe zi ce trece, hotărârile disperate ale guvernanților împing tot mai departe limita absurdului, noianul de suferință din lume devine din ce în ce mai vizibil și dureros, valorile adevărate pier, lumea e din ce în ce mai obsedată de trup, de plăcere și de vanitate, aproape nimeni nu mai citește, în schimb tabloidele tv și canalele de scandal ieftin sunt savurate in corpore, lumea e dezorientată, vocală, panicată... Duhovnicii mari se duc ireversibil și în locul lor parcă nu mai vin alții la fel de buni. Materia se atotstăpânește peste lume, sărăcia și obsesiile se împletesc într-un cerc vicios, în care ura adică uciderea spirituală a aproapelui în universul nostru interior își face loc insidios, dar definitiv. Peste toate o senzație acută de „deja vu“, repetiții monotone pe aceeași temă, redundanță mediatică și socială, nemulțumire dar și lene ființială de a reacționa împotriva răului universal generat de păcat.
În acest climat de viitură ontologică și de secetă spirituală, înflorește o floare cu spini, nesădită de nimeni de pe pământ, care nu are nevoie de pământ arat, grăpat, de plivire sau de vreun fel de îngrășământ. Este floarea numită apocalipticism. S-a manifestat în diverse feluri de-a lungul istoriei, ca milenarism, montanism, arianism, adventism sau iehovism, și multe alte sute de denumiri și aparențe. Chiar în sânul Bisericii primare, creștinii din Tesalonic, crezând că parusia (venirea a doua a Domnului) va avea loc în câteva săptămâni, nu mai lucrau nimic, deci flămânzeau sau furau, nu mai aveau grijă de familii și de prunci, ci stăteau toată ziua cu ochii în soare, așteptând razele de lumină ale apocalipsei. Împotriva acestei atitudini străine de duhul Bisericii adevărate a scris două epistole marele Pavel, arătând semnele sfârșitului și necesitatea trăirii vieții cu intensitatea vieții lui Hristos, Cel ce s-a dăruit lumii pentru veșnicie.
Mai apoi, toate sectele apocaliptice au clamat iminența sfârșitului lumii, catastrofa finală, și au văzut în succesiunea neîntreruptă de războaie și în cataclisme, semnele venirii lui Hristos. Unele secte americane au declarat de nenumărate ori „ziua sfârșitului“, în care mii de oameni îmbrăcați în alb își vindeau averile și așteptau siderați parusia în zadar. Dar dacă vine sfârșitul lumii, ce vor face săracii cu atâția bani?! Nimeni nu se întreba, dar de aici unele mari firme americane, care strângeau averile celor creduli, s-au îmbogățit peste noapte.
Trebuie să ne înțelegem. Noi, creștinii, așteptăm cu mare dor venirea lui Hristos Cel iubit și cu frică pentru păcate, căci păcătoși suntem. În Crez, ca pecete și sigiliu al apartenenței noastre de cer, proclamăm cuvintele: „Aștept învierea morților și viața veacului ce va să fie“. Tot ceea ce facem pe pământ, este pentru agonisirea casei noastre celei din ceruri, pentru cetățenia noastră de rai și pentru sălășluirea în sânul de iubire al lui Dumnezeu.
Pe de altă parte, semnele rostite de însăși gura lui Dumnezeu sunt clare: sfârșitul va veni după propovăduirea Evangheliei la toată făptura, după venirea marilor prooroci Enoh și Ilie, după domnia tiranică și demonică a lui Antihrist, după convertirea iudeilor la credința creștină. Sfântul Ioan Evanghelistul, ucenicul iubit al Mântuitorului ne arată limpede pașii către sfârșit ai acestei lumi.
Însuși Mântuitorul Hristos spune că: „Despre ceasul acesta nu știe nimeni, nici îngerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl“. Acest cuvânt trebuie înțeles: nimeni dintre creaturi, îngeri sau oameni, și chiar Hristos, Care purta firea umană unită cu dumnezeirea, nu știe ceasul sfârșitului, pentru că dacă ar ști, libertatea persoanelor create s-ar distruge total, omul știind sfârșitul și putându-și calcula orele de viață și eventual de pocăință, ceea ce ar fi absurd.
Acest cuvânt al lui Hristos este acuzarea supremă a tuturor celor care dau date, ani sau zile exacte de sfârșit al lumii. Prin aceste așa zise profeții matematice, omul își ia avânt antihristic, de a declara că știe ceea ce nici Hristos n-a știut, cu firea omenească. Vedeți dar cum Antihrist se ascunde uneori sub mantia bunelor intenții, a declarațiilor panicarde și a încruntării apocaliptice.
Creștinul trebuie să fie pregătit de moarte în orice clipă. El trebuie să știe că va muri, și acest moment va fi capătul de drum pentru agonisirea vieții veșnice, dincolo neputând face nimic pentru aceasta. Doar Biserica se poate ruga pentru cei adormiți și poate scoate din iad pe cei ce au crezut în Hristos, dar sunt încă împovărați cu păcate.
Strigătul adventist (adventum=venire), zbieratul milenarist, încruntarea apocaliptică, evanescența spirituală, toate acestea sunt un surogat de duhovnicie, un bun înlocuitor de asceză, un paravan în fața slăbiciunii sau neascultării. Tremurul apocaliptic ține loc pentru o vreme de cunoașterea Sfinților Părinți, bântuirea nocturnă pe bloguri pentru a mai picura ceva panică în sufletele celor slabi e înlocuitorul penibil al metaniilor și rugăciunilor de toată noaptea. Ceea ce este mai trist este că oamenii, în loc să își agonisească mântuirea prin rugăciune, credință și fapte bune, se agață de aceste fumigene contestând Biserica, Sfinții Părinți și pe Hristos Însuși.
Un anume sentiment este cert: sfârșitul este aproape, lângă uși. Dar panica, urletele, calomniile, duhul sectar și despărțirea de Biserica pe care nici porțile iadului nu o vor birui sunt semințele celui rău, care nu voiește mântuirea oamenilor, ci înfricoșarea și abaterea lor de la dreapta credință.