La schitul de la Iordan, unde s-a simţit ca acasă, sufletul său de poet se îndulcea nu numai cu frumuseţea naturii, cu ciripitul păsărilor, cu amintirea neuitatelor fapte petrecute demult în preajma Iordanului, ci şi cu mireasma limbii strămoşeşti. Virtuţile Cuviosului ieroschimonah Ioan au înflorit în întreaga lor splendoare. El devine duhovnicul multor călugări din părţile acelea, români şi greci. Mulţi pelerini români sau de alt neam, poposind la schitul de la Iordan, se spovedeau la iscusitul duhovnic şi primeau Sfânta împărtăşanie din sfinţitele sale
mâini. Din sufletul său, ca dintr-un izvor curat şi îmbelşugat, curgeau cuvinte de mângâiere şi întărire duhovnicească.

Ostenea zi şi noapte, împlinindu-şi cu neasemănată osârdie chemarea în slujba lui Hristos. Săvârşea cu multă evlavie slujbe, stătea de vorbă cu fraţii călugări sau cu credincioşii care treceau pe acolo, lucra în grădiniţă, alteori scria; noaptea se retrăgea în tufişurile de pe malurile Iordanului, rugându-se până către ziuă. Uneori mergea timp de mai multe zile în deşertul Iordanului, petrecând singur în post desăvârşit, în rugăciuni şi metanii.

(Arhiepiscopul Lucian Florea al Tomisului, Sfinţi români şi apărători ai legii strămoşeşti, Bucureşti, 1987, p. 560)