Preacuviosul Părinte Gheorghe Arhimandritul sau Gheorghe Ardeleanul (1730-1806), cum mai este cunoscut, era din Transilvania şi a păstorit obştea monahilor de la Mănăstirea Cernica în ultima parte a vieţii sale. Plecat de tânăr de acasă cu dorul de a-i sluji Domnului, a ajuns la mănăstirea Vatoped, în Athos, impunându-şi o aspră trăire monahală, fiind hirotonit ierodiacon.

După trecerea la cele veşnice a părintelui său duhovnicesc, intră în obştea părintelui Paisie, cel care plecase de la Poiana Mărului şi se stabilise în Athos. Primeşte, cu binecuvântarea Cuviosului Paisie, marea schimă monahală, iar apoi ani este hirotonit ieroschimonah. După încă zece ani, revine în ţară, în Moldova, împreună cu stareţul Paisie şi 64 de ucenici ai acestuia.

Mitropolitul Grigorie al II-lea a pus însă ochii pe nevoitor şi l-a poftit să rămână în arhiepiscopia Bucureştilor, pentru organizarea monahismului românesc. Acesta, primind ascultarea, şi-a ales ca loc pentru înfiinţarea unei comunităţi monahale Mănăstirea Cernica, părăsită. Ajutat de doi ucenici bătrâni, a curăţat locul şi a sporit obştea cu noi membri, astfel că după numai câţiva ani, vieţuiau acolo 103 ucenici. Vestea a ajuns la urechile domnitorului Nicolae Mavrogheni care l-a numit pe stareţ „frate de cruce întru Hristos”, încredinţându-i, indirect, şi conducerea mănăstirii Curtea de Argeş, ridicându-l la rangul de arhimandrit. Mai apoi, mitropolitul Filaret al II-lea i-a dat în grijă şi mănăstirea Căldăruşani. Cele două mănăstiri s-au refăcut complet, fiind toate puse în rânduială.

Slăbit de suferinţă, de post şi rugăciune, stareţul a chemat toţi călugării în biserică la începutul lunii decembrie 1806 şi, după rugăciune, a plecat pentru ultima oară la Cernica, în plânsetele tuturor. Aici, în mijlocul ucenilor săi, „restauratorul”, „bunul şi blândul povăţuitor”, cum a fost numit de contemportani, a trecut la cele veşnice.

A avut însă grijă să lase un testament, pentru ca osteneala sa de reorganizator al monahismului să nu se stingă, incluzând principiile după care a reuşit să întărească obştile. Cele şapte trepte ale nevoinţei monahale prevedeau supunerea, spovedania, lupta împotriva mândriei, Sfânta Împărtăşanie lunar, primirea cu grijă în obşte a fraţilor, un iconom şi un duhovnic înţelepţi şi respectarea rânduielilor. Stareţul a lăsat cu limbă de moarte să nu se supună obştea conducătorilor de alt neam.