Aveți cunoștințe la biserica dumneavoastră? Le știți și după nume? Printre acestea sunt și prieteni cu care vă întâlniți și în afara bisericii? Vă mai întâlniți și cu altcineva? Dar de la biserică acasă mergeți singur? Sau în compania vreunuia dintre enoriași? Sau mergeți cu mașina? Mai luați pe cineva cu dumneavoastră? De exemplu, o bătrână până în stația de metrou...

Acesta este subiectul la care am reflectat.

Uneori visăm ce să facem în viață, pe cine să ajutăm, pe cine să spijinim, ce bine să facem. Dar de multe ori nu avem bani, sau putere, sau timp, sau împrejurările iau așa o întorstură încât nu ne iese... Dar mai există și binefacerea măruntă. Nu este remarcabilă, nu e globală. Dar se dovedește a fi foarte eficientă.

O tânără, fiind întrebată despre binefacerile din viața de zi cu zi, a răspuns: ”Cred că cea mai mare binefacere este să spui ”Bună ziua!” celor mai în vârstă, să fii prietenos cu oamenii, să fii cu băgare de seamă la micile nevoi ale oamenilor mărunți (iertare, ale aproapelui). Acestea le conferă un oarecare sentiment de a fi necesar, de protecție, iar ei devin capabili de fapte mari!"

Dar ajutorul trebuie acordat în primul rând rudelor și celor apropiați, după cum se spune în credința poporului.

Dar îl acordăm aproapelui nostru? Cine este aproapele nostru?

Ei bine, cu cei apropiați ai familiei totul este clar. Dar între apropiați se numără și cei care merg la aceeași biserică cu noi. Îi vedem în fiecare Duminică, dar poate și mai des. Uneori, evenimente întregi din viața lor se petrec sub ochii noștri, și bucurii, și necazuri. Îi ajutăm? Oare suntem noi parte din viața lor?

Și cine merge preponderent la biserica noastră? Bunicile care se împrietenesc oarecum între ele și se salută. Poartă între ele oarece discuții, merg în baston, uneori stau jos la slujbă... Sau femeile de vârstă mijlocie, care vin de obicei singure la biserică, fără soți și copii. Sau cuplurile cu copii adolescenți. Sau cuplurile tinere cu cei mici...

Cu care dintre ei suntem prieteni? Avem prieteni în general? Dacă ne merge rău, dacă ni s-a întâmplat ceva îngrijorător în viață, putem apela la careva dintre ei pentru a cere ajutorul?

De câte ori se întâmplă, când vedem o față familiară - un credincios sau o credincioasă de la biserica noastră - undeva într-un pelerinaj, sau într-o altă parohie, să-i zâmbim cu bucurie, să-i sărim în întâmpinare, ca unui apropiat. Bucuria nu are limite! Mai ales în cazul în care se întâmplă undeva departe, într-un alt oraș. Prin urmare, se ridică firesc întrebarea: de ce de multe ori mergem încruntați la biserică, iar după slujbă ne îndepărtăm în grabă în singurătate sau schimbând doar două vorbe cu cineva?

Știu oare ce trăiește acea fată sau femeie la care m-am uitat adesea, dar nu am îndrăznit să merg să o cunosc - chipurile, nu am avut ocazia. Știm noi oare dacă acea bunică singuratică, care cu ultimele puteri stă la toată slujba, nu a obosit pentru că a șchiopătat de la metrou până la biserică și atunci când era ploaie sau vreme rea sau arșiță? Sau, iată, poate că acel om își caută acum un angajat bun și cinstit, visând să vadă în biroul său un ortodox, iar tu de câte ori ai căutat o asmenea profesie? Sau, iată, această mamă care cade din picioare de oboseală, care caută o bonă credincioasă, iar o femeie în vârstă din aceeași biserică stă lângă ea și și-ar dori să găsească o slujbă suplimentară - și utilă pentru suflet, și cu oameni cunoscuți. Iar cineva visează să aibă prieteni ortodocși, cu care să fie în același cuget... Și nici nu bănuiește că ei sunt atât de aproape! Și ei pot avea interese comune, și sprijin în această lume dificilă, care nu întotdeauna este de acord cu punctele noastre de vedere și cu dorința de a trăi după Evanghelie.

Cum să ne găsim unul pe celălalt? De ce ne-am înstrăinat atât de mult? Da, venim să ne rugăm, toată atenția este concentrată asupra slujbei... Iar după ce se termină, ne amintim că nu este îngăduit să pălăvrăgim prea mult, să stăm să spunem vorbe goale... Vrem să păstrăm în noi harul slujbei, continuând să ne rugăm și în drum spre casă. Dar cine a spus că discuțiile despre Dumnezeu nu sunt o continuare a rugăciunii? Că discuțiile privind viața noastră duhovnicească nu sunt o apropiere de obiectivul creștin, acela de a dobândi Duhul Sfânt?

Dar cu câtă bucurie ne bate inima, se vindecă tristețea și deznădejdea, ba chiar răsuflăm mai ușor, stând lângă o persoană care împărtășește opiniile noastre, ne sprijină printr-o discuție sau ne spune ceva interesant, folositor pentru viața în biserică, despre o carte bună de citit, despre cineva pe care îl putem ajuta, sau cum să mângâiem pe cineva...

Oare ați oferit cuiva de la biserica dumneavoastră un cadou de ziua numelui? Dar de Crăciun sau de Paști duceți daruri la biserică? Sau nu e nimeni căruia să le dăruiți?

O prietenă de-a mea cumpără în postul mare diverse obiecte de lemn și le pictează. Le dă cu lac și apoi le oferă cunoscuților care vin la Înviere. Bucuria este foarte mare, iar de obicei dăruiește 20 de piese sau chiar mai mult!

Anul trecut, după slujba de noapte de Paști, am plecat cu o prietenă, la ora 6, cu metroul, într-un vagon aproape gol, ducând Lumina Sfântă într-o căndeluță. Și cât de bucuroasă eram văzând alți credincioși care se întorceau de la slujbă de la diverse biserici. O tânără care stătea în fața noastră, tot cu o căndeluță în mână, ne-a spus ”Hristos a înviat!” și ne-a cerut să îi aprindem și ei lumânarea căci se stinsese. Apoi, cu o față misterioasă a scos din geantă un ou micuț de prepeliță, colorat și cu o fundiță lipită pe el! Ce faptă minunată! Lacrimile ne-au năvălit în ochi când în metrou o persoană necunoscută ne-a spus ”Hristos a înviat!”, ne-a felicitat și ne-a dăruit ouă de Paști!

Se pare că la această oră timpurie în metrou erau mai mulți credincioși decât necredincioși.

Participând la pelerinajul de la Velikorețki unde mii de oameni mergeau ca un întreg, în condițiile grele de mers ne sprijineam unii pe alții în mod uimitor. Dar să ne gândim: de ce în bisericile din oraș suntem atât de izolați? De ce slujbele și rugăciunile la care participăm împreună nu ne unesc? De ce ortodocșii, întâlnindu-se întâmplător, își răspund scurt unul altuia la întrebări și se silesc să-și ia rămas bun cât mai repede posibil? Desigur, nu trebuie să ne impunem nimic. Dar se pare că acest lucru nu este un exemplu foarte fericit din viața noastră socială. De parcă ne-ar fi frică unuia de celălalt: ne este teamă să facem cunoștință după slujbă cu enoriașii de la biserica noastră, ne este teamă să ne amestecăm în viața altor oameni, ne este teamă să întrebăm pe cineva cum trăiește și cum o mai duce acum... De ce se întâmplă asta?

Da, noi nu suntem întotdeauna în măsură să mergem regulat la o bătrână, de exemplu, să o ajutăm să facă curățenie în apartament sau să-i facem cumpărăturile regulat... Dar cât e de frumos atunci când aflăm despre faptele bune făcute de cineva! Când una dintre credincioasele noastre din parohie, mai în vârstă și singură, a ajuns la spital pentru o operație, femeile au stat pe rând de gardă la ea în salon!

Poate că avem nevoie să ne întâlnim mai des cu oamenii, fără a-i inoportuna, desigur. Doar să zâmbim încă o dată? Cu adevărat, uneori ajungem într-o lume surprinzător de minunată vorbind cu o persoană! Ea care a fost atât de ascunsă, tăinuită cu atenție și dintr-odată ni s-a deschis sub influența unui oarecare eveniment sau a unei sărbători mari. Câte povești folositoare putem afla sau ce experiență adunăm!

Poate că pur și simplu ne-am dezvățat să comunicăm. Direct, cu bunăvoință, prietenos... Atunci de ce mergem să ne rugăm? Sunt profund convinsă că generația mamelor noastre, a bunicilor e mai sensibilă și prietenoasă – sare în ajutor mai repede, îți vine mereu în întâmpinare, fără să te măsoare cu privirea... Noi, cei de vreo treizeci de ani, suntem mai rezervați, mai distanți în a comunica cu persoane mai în vârstă, deși am putea să luăm multe de la ei. Nu o dată, chiar stând înaintea vreunei icoane făcătoare de minuni, mi s-a întâmplat să aud povești minunate de vindecare și împlinire a rugăciunii. Oamenii vin singuri la noi să ne povestească. Uneori, chiar și despre viața lor din trecut. Și cât de folositor e să aflăm câte ceva: despre pelerinaje, la ce slujbe să mergem, în ce oraș sau mănăstire, ce să luăm la noi...

E curios cum, dacă întrebăm pe fiecare din biserică dacă vreodată se simte singur... Cu siguranță, unul din doi răspunde că da, i se întâmplă...

Îmi amintesc prima mea spovedanie la un metoc athonit. A fost priveghere de toată noaptea înaintea hramului. Într-o încăpere mare și întunecată, laterală altarului, abia putem distinge mantiile negre ale ieromonahilor ce spovedesc. Eu și prietena mea stăm la rând. Fără să vreau, o privesc cu interes pe o fată cu o scurtă de piele neagră, la modă pe atunci, care stătea în fața noastră, și mă întreb: cum se face că această jachetă e purtată cu o fustă lungă? Fata, la rândul său, se uită la noi cu atenție. Ca urmare, ne cere un pix ca să-și scrie pe o foaie păcatele. Așa am făcut cunoștință. Și apoi, de-a lungul anilor, în clipele grele ale vieții, prietenia noastră ne-a ajutat foarte mult și ne-a întărit.

***

Ajută-ne, Doamne, să învățăm să-l iubim pe aproapele nostru! Uneori, fără îndoială, pentru aceasta avem nevoie de toată viața...

Într-o zi i-am întrebat pe prietenii mei: aveți vreun țel în viață?

Și iată ce răspunsuri mi-au rămas în inimă: un țel atât de tainic - să prețuiesc și să păstrez iubirea ce mi se dăruiește. Și să răspund dăruind iubire.

Și încă ceva: să nu mai fiu egoist și să învăț să văd în această lume, nu numai pe mine, ci și pe ceilalți.

(Lidia Dobrova)