Înainte, copiilor mici li se vorbea mult. Bunicile noastre ştiau că lucrul acesta este absolut necesar. Chiar dacă aparent copilul nu înţelegea nimic. 

Da, sugarilor li se vorbea întotdeauna, pe când acum mama îl îngrijeşte adeseori pe copil în tăcere, iar dacă acesta e liniştit şi poate să fie lăsat singur pentru mult timp în pătuţul lui, mama, satisfăcută, se va ocupa de treburile casnice sau de propria persoană. Nici măcar prin gând nu-i trece să-l „deranjeze pe copil cu flecăreala sa”.

Rezultatul este că asemenea copii vorbesc puţin la vârsta de un an. Uneori, ei încep să meargă de timpuriu şi se târăsc puţin, lucru care tot nu e bun, căci este o urmare – spun psihologii – a întârzierilor de dezvoltare parţiale, „în mozaic”. (Psiholog Irina Karpenko)

(Educarea copilului: sfaturi ale duhovnicilor și psihologilor ortodocși, Traducere din limba rusă de Adrian Tănăsescu-Vlas, București, Editura Sophia, 2013, p. 112)