Înviat Iisus este egal cu Sine. Nu ceartă, nu îndeamnă, nu pune la punct. Dăruiește. Se dăruiește. În mijlocul ucenicilor Săi, îndată înviat, Hristos vine și spune: „Pace vouă!” O parolă neașteptată la câte suferise Cel ce este pacea. Nu știau ucenicii cât poate suferi Domnul? Nu-i văzuseră smerenia? Tăcerea și puterea din cuvinte? Nu știm. Dar poate că moartea Lui îi smintise, se așezase ca o dâră de neîncredere pe sufletul lor. 

Acum, revenit între ei, o ia de la capăt. Le dăruiește pacea ca să vadă. Le îngăduie să atingă rănile –  episod lărgit față de prezența simplă, numai a lui Toma – și o face aproape poruncind: „Vedeți mâinile Mele și picioarele Mele, că Eu însumi sunt; pipăiți-Mă și vedeți, că duhul nu are carne și oase precum Mă vedeți pe Mine că am”. Se arată. Se lasă atins după ce trecuse prin Înviere. În așa fel încât orice speculație „steineristă” asupra unei tologii șoptite – un soi de „șoptologii” speciale – se anulează de la sine. Hristos nu este un Deus Abscondibus, lateral creației Sale. Vine. Vorbește, încurajează căutarea și atingerea Lui. Răspunsul ucenicilor e uman până la rădăcină. Se bucură și se minunează. Dar „înțepenesc” la atât. Și e credibil. Gândiți-vă că pe aleea blocului s-ar întoarce morții pe care-i iubiți spus și nespus. Că v-ar căuta la ușă și v-ar cere să-i recunoașteți. Deloc ușor, dacă nu chiar înfricoșător. De aceea, Hristos dă mai întâi pacea ca nu cumva să se tulbure duhul lor asemeni oricăruia dintre noi în planul asumării prezenței morții. 

Apoi, cere de mâncare. Să arate că trupul e real. Că nu joacă rolul unei fantasme și nici nu-i invită la un bal mascat. E Persoană, nu personaj. Este El, Dumnezeu Omul, Cel care-i cunoaște și-i cheamă să împlinească vederea Sa. Și, apoi, reia învățătura Sa. Un fel de recapitulare înainte de examenul final. Oferindu-le argumente ale Pătimirii și Răstignirii Sale din Moise și din profeți, în Lege, în psalmi. Erau textele clasice ale omului care aștepta în credință venirea. Iar El asta le spusese că Este. Cel Care împlinește dinaintea lor tot ce așteptau ei, iudei cinstiți și muncitori, de la Mesia. Astăzi, găsim textele strânse la Vecernia Înălțării: Isaia (2, 2-3); Isaia (52, 10);  (53, 1, 7-9) ori Zaharia (14, 1,4, 8-11) drept texte de Paremii. Lor se adaugă psalmii ce alcătuiesc, până astăzi, cofrajul în care ne adunăm privegherile în așteptarea celei de-a doua veniri. Evanghelistul Luca ne consemnează ca o notă de subsol: „atunci le-a deschis mintea să priceapă”! Cum? Nu o făcuse până atunci? Fără îndoială că este textul lucanic care introduce în context diferența majoră între a auzi mărturia lui Hristos și a asculta cu deplină conștiența duhovnicească vestirea pentru a o înțelege. Altfel este când îți vorbește unul Care și-a dovedit că a trecut prin moarte, veți zice, și într-un fel nu greșiți. Dar unul care a trecut prin propria Înviere de dragul Învierii noastre sigur atinge cu glasul Său altfel sufletul ucenicilor Săi. De pe ochii lor nu se ia o ceață, ci se adaugă o lumină. Eu cred că prin Înviere face posibilă așezarea în Duhul Sfânt a ucenicilor Săi în deplină unitate, cu tot ceea ce El vestise și cu toate cele către care îi chemase. 

Din ucenici Apostolii devin martori. Devin vocile care vestesc pocăința și iertarea păcatelor. Începând de la Ierusalim. Miezul pragului spre Rai. Le mai cere însă ceva: să rămână în Ierusalim pentru a se îmbrăca deplin în Duhul Sfânt, cu putere de sus. Se retrag spre Betania. Și de pe creastă de pământ se deschide vederea crestei de Cer. Descrierea e simplă și ne aduce aminte că, real, nu avem aminte nicio descriere reală a Învierii. Ele nu merg povestite, scrise sau descrise. Luca spune simplu că ieșind afară din Ierusalim, pe culmea Betaniei „ridicându-și mâinile, i-a binecuvântat”. Adăugând: „Și pe când îi binecuvânta, S-a despărțit de ei și S-a înălțat la cer”. O binecuvântare de despărțire care anunță rămânerea lui Iisus în mijlocul lor. Și a noastră. Cât de minunat păstrează imaginea acesta cântarea de la Litie: „Firea lui Adam, care se pogorâse în cele mai de jos ale pământului, Dumnezeule, înnoind-o întru Tine Însuți, o ai ridicat astăzi mai presus de toată stăpânirea și puterea; că deoarece ai iubit-o, ai așezat-o împreună cu Tine; și unindu-te cu ea, ai și pătimit împreună cu ea, dar pătimind, ca Cel ce ești fără de patimă, o ai preaslăvit împreună cu Tine. Iar cei fără de trupuri ziceau: Cine este acest bărbat frumos? Că nu este numai om Cel ce se arată, ci Dumnezeu și Om, cu amândouă firile. Pentru aceea, alți îngeri minunați, îmbrăcați în haine albe, zburând în jurul ucenicilor, grăiau: „Bărbați galileeni, acest Iisus, Om și Dumnezeu, Care S-a dus de la voi, iarăși va să vină Dumnezeu și Om, Judecător al viilor și morților, dăruind celor credincioși iertare de păcate și mare milă”. Și acesta pentru că împlinirea Înălțării este așezarea de-a dreapta Tatălui. Recuperând pentru înviere firea umană. Pe mine, pe tine, pe noi!