Am intrat, nu de mult timp, în anul mântuirii 2012. După multe opinii va fiun an controversat, datorită interpretărilor eshatologice ale numerologilor şi celor pasionaţi de vechile civilizaţii astăzi dispărute, care încearcă să stabilească punţi între acestea şi cele moderne, sau care încearcă să lege interdependent destinul umanităţii de unele aşa-zise prevestiri, oracole din trecutul îndepărtat.

Pentru creştini, anul 2012 este scutit de conotaţii fataliste şi exaltări milenariste de care unii se arată atât de afectaţi şi încearcă să convingă prin mass-media, şi nu numai, şi pe cei care nu sunt la fel de sensibili şi alarmaţi cu privire la acestea. Pentru noi, anul 2012 este anul milei Domnului, adică o perioadă de timp oferită de Dumnezeu pentru mântuirea noastră; este un an care se adaugă liniştit şi sigur în şirul anilor ce l-au precedat şi va fi la rândul său urmat de alţi ani, pe care Dumnezeu, în marea Lui milostivire, îi va oferi timpului curgător.

Eshatonul sau taina lui Dumnezeu

Nu trebuie să rămânem prizonierii observării şi descifrării semnelor timpului şi să forţăm interpretarea lor propovăduind iminenţa sfârşitului lumii. De altfel, pentru noi, curgerea timpului are altă valoare, alt sens. Nu mai numărăm anii de la crearea lumii, ci de la re-crearea, restaurarea ei în Hristos, fiecare an fiind o nouă piatră pe care cu smerenie şi recunoştinţă o aşezăm la zidirea edificiului umanităţii care tinde necontenit spre îndumnezeire, o nouă etapă a cunoaşterii prin Hristos a fiinţelor conştiente şi a transformării Cosmosului.

Viaţa Bisericii a fost de multe ori tulburată de minţile rătăcite ale proorocilor mincinoşi, care au văzut în semnele timpului lor iminenţa dezastrului mondial. Însă aceste pretinse sfârşituri n-au făcut decât rău Trupului lui Hristos-Bisericii, sfâşiindu-l şi aruncând în derizoriu sau relativizând chiar ideea de Eshaton.

Dintotdeauna creştinul a trăit având conştiinţa că Hristos va veni în chip de Judecător, când cele de acum se vor transfigura în ceruri noi şi pământ nou. Acest fenomen se va produce la sfârşitul veacurilor, însă nimeni n-a îndrăznit să se aventureze în a stabili cu exactitate anul, luna şi ziua când vor fi acestea, pentru simplul motiv că toate stau sub semnul Tainei lui Dumnezeu şi că nicio fiinţă umană, oricât de evoluată ar fi (cu acces la informaţii de orice natură), nu poate „decodifica” planul divin, „taina cea din veac ascunsă şi de îngeri neştiută”.

De unde a pornit însă această cruciadă eshatologică?

Aşa cum ne stă în fire nouă, oamenilor, după ce descoperim o idee şi credem că este plauzibilă, încercăm să găsim argumente în sprijinirea veridicităţii ei, uitând sau ignorând originea, neconcordanţa şi lipsa de coerenţă între fond şi formă, între idee şi sursa argumentaţiei. În cazul de faţă, ne folosim de semnele premergătoare eshatologice, ce au ca sursă Sfânta Scriptură, aşadar, revelaţia creştină şi le conjugăm cu date şi cifre ale unei civilizaţii dispărute, cea mayaşă - şi aceasta cu o naturaleţe ce nu poate fi generată decât de tendinţa sincretistă actuală.

Avem 2000 de ani de trăire şi spiritualitate creştină, însă am uitat că Hristos ne-a numit „prietenii Săi”, „fraţii Săi”; că suntem receptacolele şi beneficiarii iubirii lui Dumnezeu; că Hristos este cu noi în toate zilele, până la sfârşitul veacurilor; că Îl avem în Euharistie şi prin aceasta timpul şi spaţiu, începutul şi sfârşitul, viaţa şi moartea au un alt sens pe axa valorilor divine. Nu ne aducem aminte decât de faptul că lumea va fi distrusă şi că noi vom fi generaţia supusă acestei catastrofe şi de aceea rămânem tributari unei frici maladive, care ne paralizează capacitatea de a mai lucra pentru mântuirea noastră. Au fost ani fatidici, când omenirea a fost supusă acestor trăiri, cum ar fi: 1000, 2000 şi chiar 2011. Sursele au fost diferite pentru fiecare dintre aceste prevestiri, dar mai ales de natură biblică.

"Apocalipsa" mayaşă

În anii din urmă şi îndeosebi anul acesta, parcă văzând ineficienţa calculelor pe baza Bibliei în raport cu finalitatea dorită, cercetătorii, numerologii au schimbat registrul, aplecându-se spre civilizaţia mayaşă, încercând să dezlege tainele calendarului acesteia, care se pare că ar indica fatidic sfârşitul lumii la data de 21.12.2012. De aceea, având în vedere rezonanţa acestei date, cred că este necesar să facem câteva precizări referitoare la modul de calculare a timpului la mayaşi.

Mayaşii sunt originari din zona mezoamericană şi sunt printre primele popoare care au pus bazele unei forme complexe de măsurare a timpului, deţinând 4 calendare diferite, folosite în funcţie de necesităţi. Astfel, se poate vorbi de calendarul Tzolkâin, care funcţiona pe principiul combinaţiei a două grupe formate din 20 de zile cu nume diferite şi 13 numere diferite şi care însuma 260 de zile unice, rezultate din tot atâtea posibilităţi combinative unice; calendarul Hoab, asemănator cu cel Gregorian, care însuma 360 de zile unice, cu ajutorul căruia se putea măsura un an solar; calendarul Sferic, ce avea 18.890 de zile (pentru o perioadă de 52 de ani), rezultat din combinarea celor două calendare amintite anterior şi calendarul numit Marea Numărătoare, rezultat din dorinţa de a realiza un calendar şi mai cuprinzător, ce dura 5.125 de ani şi 4 luni şi a cărui perioadă de timp însumată a fost numită Marele Ciclu.

Cea de-a patra versiune de măsurare a timpului a atras atenţia antropologului englez Eric Thompson, care, comparând calendarul Mayaş cu cel Gregorian, a realizat că începutul celui de-al patrulea Mare Ciclu Mayaş ar corespunde datei de 13 august 3114 î.Hr., iar finalul, cum este lesne de înţeles, ar fi 21 decembrie 2012 d.Hr.. Această remarcă trebuie pusă în relaţie cu publicarea traducerii unui artefact mayaş (Monumentul Nr. 6) de la Situl Arheologic Tortuguero în care se prezice data de 13.0.0.0.0. corespunzătoare în calendarul nostru datei de 21 decembrie 2012.

Această similitudine a fost baza unor speculaţii referitoare la sfârşitul lumii, făcute de cercetători ca Stephan Houston şi D. Stuart în 1996 şi preluate de adepţii curentului New Age, în scopul răspândirii mesajului lor spiritual-pacifist. Aceste supoziţii au fost dezminţite de ei în 2008, când o descoperire ulterioară a unei inscripţii din Situl din Camalcalco, pe un fragment de cărămidă cu o vechime de 1300 de ani, a determinat Institutul Naţional de Arheologie şi Istorie din Mexic să dea un comunicat în care să infirme orice teorie mayaşă referitoare la sfârşitul lumii.

Chiar dacă mulţi continuă să creadă că data de 21.12.2012 e sfârşitul calendarului mayaş şi, în consecinţă, al existenţei lumii, acest lucru e infirmat de inscripţiile de pe unele tăbliţe de la Templul din Palenque, inscripţii ce fac trimitere la „aniversarea încheierii a 80 de runde calendaristice de la întronarea regeli Pakal”, adică 21 octombrie 4772, aşadar un an ulterior lui 2012.

Majoritatea specialiştilor în cultura maya infirmă faptul că 13.0.0.0.0. ar însemna începutul sfârşitului. Această dată constituie de fapt sfârşitul unui ciclu temporal din calendarul mayaş, iar importanţa acestui an reieşea nu din faptul că el reprezenta sfârşitul unui ciclu, cât din faptul că semnifica începutul unei noi epoci universale.

Cosmofobia şi numerologia nu ajuta la mântuire

Decodarea inscripţiilor mayaşe cu referire la un presupus sfârşit al lumii legat de data precizată mai sus a generat o adevărată „cosmofobie”, după spusele cercetătorului Nassa, David Morisson. Bazaţi pe incertitudinea şi sensibilitatea pe care oamenii o au atunci când este vorba de viitor, pe credulitatea acestora şi contextul economic actual, editurile şi mass-media au găsit o adevărată sursă de venit, exploatând aceste ipoteze şi având de partea lor contribuţia însemnată a numerologilor, a sectelor milenariste şi, din păcate, chiar concursul unor cercetători.

Astfel, fiecare dintre ei şi-a adus contribuţia la argumentarea şi confirmarea „profeţiilor” mayaşe, inventând posibile scenarii, cum ar fi cel al scriitorului Gregg Braden, care demonstrează încetinirea treptată a perioadei de rotaţie a Terrei, precum şi creşterea frecvenţei rezonanţei Schumann la 13 Hz şi situarea pe punctul 0 al câmpului magnetic al planetei. Acest lucru ar avea consecinţe devastatoare asupra ei, determinându-i: învârtirea în sens contrar şi inversarea polilor magnetici, răsărirea soarelui la Vest, schimbarea conştiinţei umane în care gândurile şi dorinţele ar fi instantanee, revenirea la ciclurile naturale de viaţă bazate pe armonie universală rezultate din inoperabilitatea tehnologiilor actuale, îmbunătăţirea ADN-ului de la 2 la 12 spirale, alinieri planetare cu efecte „apocaliptice”, ciocniri devastatoare cu corpuri cereşti etc. Aceste scenarii nu sunt singurele, ideea de sfârşit al lumii „prevestit” de mayaşi inflamând şi alte minţi care vorbesc despre înclinarea axei de rotaţie a pământului, perturbarea gravitaţiei prin alinierea Terrei între Jupiter şi Saturn, efectele găurii negre din centrul galaxiei, înghiţirea sistemului solar de un nor de energie negativă, lovirea pământului de către un asteroid etc. Toate acestea sunt supoziţii, ipoteze studiate în laboratoare ştiinţifice, a căror probabilitate de împlinire este infimă sau chiar inexistentă. Ele stau sub semnul contrazicerii sau reprezintă fenomene care în decursul timpului au mai avut loc, fără a afecta în vreun fel viaţa paşnică a planetei şi acest lucru nu întâmplător, deoarece credem şi mărturisim că Dumnezeu nu ne-a creat pentru a ne distruge, iar aceasta reiese din cuvântul biblic ce relatează părerea de rău a lui Dumnezeu imediat după Potop, în vremea lui Noe: „....nu voi mai pierde tot trupul cu apele potopului şi nu va mai fi potop, ca să pustiască pământul” (Facerea 9,11).

Ieşirea din această stare tensionată provocată de modul manipulativ al promovării argumentelor „cosmofobe” nu se poate realiza decât având conştiinţa atotprezenţei lui Dumnezeu, a proniei şi atotştiinţei Sale. Revelaţia stabileşte dependenţa noastră faţă de Creator (fără Mine nu puteţi face nimic), dar şi faptul că tot ceea ce ni se întâmplă este cu voia şi din purtarea de grijă a Sa.

Frământările izvorâte din sintagma de tip sibilin: „Secolul al XXI-lea va fi religios sau nu va fi deloc” ar trebui să ne amintească de cuvintele lui Hristos, Care ne avertizează cu privire la profeţii şi profeţiile mincinoase referitoare la sfârşitul lumii: „Vedeţi să nu vă amăgească cineva. Căci mulţi vor veni în numele Meu, zicând: eu sunt Hristos, şi pe mulţi îi vor amăgi” (Matei 24, 4-5), sau de cuvintele care ne îndeamnă să nu cădem pradă calculelor umane atunci când acestea se referă la realităţi dumnezeieşti.

Simbolistica lui 12

Fără a cădea în patima numerologilor, ci doar încercând să arătăm valenţele benefice ale anului marcat de numărul 12, vom încerca succint să relatăm câteva dintre acestea. În creştinism, simbolismul acestui număr este complex, el fiind semnul celor 12 seminţii care alcătuiesc poporul ales al Vechiului Testament, dar şi numărul treptelor templului lui Solomon care aduceau pe om înaintea lui Dumnezeu. Tot aici numărul 12 este legat şi de simbolistica altarului făcut de Ilie proorocul pe Muntele Carmel, atunci când a arătat evreilor că Dumnezeu este viu. Acest altar, alcătuit din 12 pietre, simboliza pe cei 12 apostoli, care prin mărturisirea lor au stat la temelia Bisericii, Iisus fiind Cel care, în continuă stare de jertfă, înalţă umanitatea noastră spre îndumnezeire „întru miros de bună mireasmă duhovnicească”, prin Duhul, în Împărăţia Tatălui.

În Noul Testament el reprezintă vârsta la care Fiul lui Dumnezeu merge la Templu şi tâlcuieşte pe profetul Isaia, anunţând anul bineplăcut Domnului, precum şi numărul apostolilor pe temelia învăţăturii cărora s-a zidit Biserica lui Dumnezeu şi care, la Parusie, vor sta pe 12 scaune judecând cele 12 seminţii ale lumii. Numărul 12 ne aduce aminte şi de cele 12 coşuri cu firimituri şi de săturarea mulţimilor cu Hristos euharistic, Pâinea ce S-a coborât din cer. Capitolul 9 al Evangheliei de la Luca ne descoperă o cifră 12 care este şi simbol al tămăduirii, având ca singur izvor pe Hristos, Cel ce vindecă boala şi neputinţa din popor, după cum citim şi într-una din rugăciunile de la taina Sf. Maslu. Interesant este faptul că Hristos vindecă pe femeia care de 12 ani se afla într-o grea neputinţă în timp ce se îndrepta spre casa lui Iair, mai marele sinagogii, pentru a-i vindeca fiica de 12 ani, care era pe moarte. Această istorisire în care cifra 12 este legată atât de boală, cât şi de înviere ne face să înţelegem pe de o parte faptul că boala şi moartea se găsesc în interdependenţă şi au ca izvor păcatul, iar pe de altă parte faptul că, prin Hristos, cele două sunt mijloace ale pedagogiei divine ce conduc la vindecarea şi restaurarea firii umane. În felul acesta, cifra 12 este simbol al bolii vindecate prin intervenţia puterii harului divin, dar şi al curăţiei tinereţii, ce îşi găseşte împlinirea doar în relaţia înnoitoare a prezenţei lui Hristos, Care ridică pe tânăr din moartea unei vieţi eterogene la efervescenţa uneia în duhul lui Dumnezeu. Am putea adăuga tot la acest aspect şi faptul că Fecioara Maria, conform Protoevangheliei lui Iacob, părăseşte templul din Ierusalim tot la vârsta de 12 ani, şi aceasta pentru ca, ulterior, să devină templul în care Cel neîncăput Se face om, mijlocind mântuirea neamului omenesc.

De asemenea, nu putem uita că Biserica Ortodoxă prăznuieşte la 21 noiembrie Intrarea Maicii Domnului la Templu, când, condusă de Ioachim şi de Ana, ea va urca cele 12 trepte ale acestuia, pentru a fi în preajma Domnului. În templu, Fecioara Maria va sta până la 12 ani, după care se va întoarce în Nazaret, unde se produc Rusaliile personale în vremea Bunei Vestiri. Astfel, cifra 12 ca vârstă biologică devine în Biblie decisivă prin relaţia ei cu templul: Hristos la 12 ani este la templu, Maica Domnului este la templu la aceeaşi vârstă, iar copila înviată de Hristos este fiica mai marelui sinagogii, această locuire în vecinătatea templului sugerând ideea de nostalgie a unui Paradis pierdut şi recâştigat prin Hristos.

Tot cifra 12 reprezintă numărul căderilor sub cruce ale Mântuitorului, Care ne arată asumarea deplină a suferinţei crucificate în perspectiva restaurării noastre. Acestea sunt puse în legătură cu cele 12 Evanghelii (stâlpi) citite în timpul ritualului înmormântării pentru a arăta celor prezenţi faptul că cel adormit urmează „drumul firesc” al oricărei fiinţe pământeşti, dar şi faptul că această moarte îi este spre înviere, iar viaţa lui ca o cruce asumată este o pregătire pentru cea veşnică. 12 este numărul Ierusalimului ceresc, de asemenea, al porţilor pe care sunt scrise numele celor 12 seminţii ale lui Israel şi al cărui zid are 12 pietre de temelie pe care sunt scrise numele apostolilor (Apocalipsă 21, 12). Tot 12 reprezintă numărul stelelor din cununa purtată pe cap de femeia din Apocalipsă (Apocalipsă 12, 2), iar numărul credincioşilor de la sfârşitul timpurilor va fi 144000, câte 12000 pentru fiecare seminţie a poporului ales (Apoc 7, 4-8).

În sens moral, 12 este produsul dintre cele 4 virtuţi cardinale (smerenia, cumpătarea, dreptatea, bărbăţia) şi cele trei virtuţi teologice (credinţa, nădejdea şi dragostea), anunţând desăvârşirea umană prin raportarea teandrică la Dumnezeu. Din punct de vedere mistic, cifra trei, ca simbol al Treimii, înmulţită cu cifra 4, ca simbol al Creatului, semnifică accederea creaturii spre desăvârşirea oferită de Creator ca îndumnezeire.

Din perspectivă liturgică, derularea timpului e legată convenţional de cele 12 luni care reprezintă cununa anului bisericesc, dar şi numărul praznicelor împărăteşti care ne arată că timpul este creat de Dumnezeu, dar şi că El punctează timpul, dându-i sens. Astfel, praznicele împărăteşti sunt popasuri soteriologice prin care transfigurăm acest timp şi-l orientăm spre veşnicie.

Tot aici am putea aminti şi faptul că în fiecare an, pe 12.12 îl serbăm pe Sfântul Ierarh Spiridon al Trimitundei, a cărui zi de prăznuire ar putea fi interpretată, în contextul acestui editorial, ca fiind mai rezonantă decât cea care reiese din calendarul maiaş, şi aceasta cu atât mai mult cu cât, anul acesta, data serbării lui stabileşte o similitudine numerologică unică: 12.12.2012. Sfântul Spiridon este cel care, într-un mod foarte original demonstrează unitatea de fiinţă şi trinitatea personală a Treimii, parcurgând drumul invers, şi anume de la creaţie la Creator, şi arătând în acelaşi timp faptul că materia nu este altceva decât energie concentrată. Totul este treime, pentru că în fiecare lucru din Univers vedem pecetea treimică a logoi-lor divini, iar cele trei elemente - focul, apa şi pământul - ce definesc existenţa noastră sunt o sinteză a ceea ce experienţa umană poate mărturisi dincolo de cuvânt despre Dumnezeu-Treime. Astfel, această zi este una a mărturisirii adevărului fundamental că Dumnezeu este izvorul treimic al lumii văzute şi nevăzute.

2012, anul mânturii

Aşadar, din cele câteva observaţii, putem spune că din perspectivă creştină, teologică, cifra 12 nu sugerează ideea de sfârşit, cu atât mai puţin în cazul în care am asocia-o cu anul 2000. Ea arată mai degrabă ideea de înnoire, de schimbare şi leagă aceste semnificaţii de prezenţa şi împlinirea lor în Hristos. Deci am putea spune că acest an, 2012, este un an al împlinirii şi al înnoirii duhovniceşti, un an încărcat de semnificaţii spirituale, aşa cum ar trebui să fie fiecare an din viaţa noastră.

Mai mult decât atât, data de 21.12 nu e una fatidică, ci una familiară, deoarece în fiecare an, în această zi serbăm solstiţiul de iarnă şi, în acelaşi timp, din punct de vedere liturgic, începe perioada de retrăire a „tainei celei din veac ascunse şi de îngeri neştiute”. În această perioadă ne pregătim duhovniceşte, rugăm pe Dumnezeu să-Şi găsească loc şi în „cămara dinlăuntrul fiinţei noastre”, încercând să interiorizăm taina divină a singurului lucru nou sub soarele Pământului. E perioada în care, din punct de vedere astronomic, noaptea începe să scadă, iar ziua să crească şi am putea spune că nu putea fi o similitudine mai adecvată raportată la semnificaţiile Crăciunului, pentru că, asemenea acestora, noaptea neştiinţei şi păcatului s-a risipit odată cu naşterea „Logosului”, ca Lumină a lumii, ca singur mediator între Dumnezeu şi oameni, Mântuitor al sufletelor noastre.

Precizăm că Sfinţii Părinţi ai Bisericii au statornicit ca din data de 21.12 a fiecărui an să înceapă perioada specială a anului bisericesc care ne ajută să pregustăm din misterul intrării Logosului în istorie. Zilele liturgice primesc un nou conţinut. Imnele, rugăciunile şi lecturile Bisericii din această scurtă perioadă de câteva zile de până la Crăciun pregătesc pe credincioşi să primească cu bucurie Lumina care vine să lumineze tuturor. Un imn din preajma marii sărbători a Naşterii Domnului este relevant: „Bethleeme, pregăteşte-te; bine te împodobeşte, iesle; peşteră, primeşte; că Adevărul a venit, umbra a trecut şi Dumnezeu oamenilor din Fecioara S-a arătat,… Pentru aceasta Adam înnoindu-se, împreună cu Eva strigă: pe pământ bunăvoirea s-a arătat, ca să mântuiască neamul nostru”. Iar în altă parte imnul devine imperativ: „Ce vom aduce Ţie, Hristoase? Că Te vei arăta pe pământ ca un om, pentru noi. Fiecare din făpturile cele zidite de Tine mulţumire aduc Ţie: îngerii cântarea, cerurile steaua, păstorii minunea, pământul peştera, pustiul ieslea, iar noi pe Maica Fecioara, Dumnezeule, Cel ce eşti mai înainte de veci, miluieşte-ne pe noi!”.

Prin urmare, noi nu putem asocia semnificaţiile acestei zile cu ideea de sfârşit, angoasă, paroxism, decât dacă gândim la propria noapte a păcatelor, a neştiinţei şi indiferenţei.

În viziune creştină, anul 2012 este o verigă a unui timp pe care Dumnezeu ni l-a lăsat pentru ca noi să-l umplem cu ofranda faptelor noastre, o treaptă pe care trebuie să o urcăm pentru a fi mai aproape de El, sau o piatră pe care cu grijă trebuie să o aşezăm la edificiul timpului lăsat nouă de Dumnezeu pentru a-l răscumpăra. Timpul şi spaţiul au fost create de Dumnezeu pentru om şi ele vor exista atâta timp cât omul va exista. Nu trebuie să fim fatalişti, „cosmofobi”, văzând în fiecare calamitate un semn al sfârşitului lumii. Câte cataclisme, războaie, molime nu au trecut peste bătrâna Terra din pedagogie divină şi totuşi astăzi noi existăm. Chiar şi prin potop a trecut omenirea, dar acest lucru nu a însemnat distrugerea, aneantizarea ei, ci reînnoirea baptismală prin apele Diluviului. Dumnezeu este viaţă, iar lucrul mâinilor Sale nu poate fi moartea. Eva este viaţă, iar noi suntem purtătorii ei.

"Privegheaţi şi vă rugaţi că nu ştiţi ziua…."

De două mii de ani suntem creştini, beneficiari ai revelaţiei divine, restauraţi fiinţial în Hristos şi într-o permanentă comuniune dinamică cu Duhul lui Dumnezeu, Care, din noi, strigă: „Avva, Părinte!”. Avem Împărăţia lui Dumnezeu în inima noastră, iar în auz cuvântul Fericirilor. Am fost născuţi la viaţa cea nouă în Hristos din iubirea răstignită a Fiului Care împlineşte profeţiile milenare şi purtăm în noi cu speranţă făgăduinţa ultimelor cuvinte ale Domnului: „Şi iată Eu sunt cu voi până la sfârşitul veacurilor” (Matei 28, 20).

Dacă Evanghelia a pătruns atât de adânc în mentalul omului ca microcosmos, iar societăţile, cultura, ethosul poartă amprenta creştină şi recunoaştem autenticitatea revelaţiei, nu mai putem înţelege necesitatea raportării şi asimilării unor date specifice culturilor străvechi necreştine, sau chiar dedându-ne la încercări combinatorii în vederea inventării unor similitudini. Trebuie să ne păstrăm identitatea religioasă şi să facem rabat de la tendinţa sincretistă a veacului, de raportarea la numerologi, falşi profeţi, secte milenariste care nu urmăresc decât în mod speculativ să ne confişte pacea şi buna chivernisire a timpului mântuirii noastre. Sentinţa lui Malraux credem că se referea tocmai la acest duh confuz al epocii, la debusolarea izvorâtă din dezrădăcinarea din matricea identităţii spirituale şi alegerea aleatorie a valorilor universale izvorâtă dintr-un individualism existenţialist.

Toată această panicare mediatică, care are în culise interese mai puţin soteriologice, ar trebui să ne determine să rememorăm numeroasele anunţări eşuate privitoare la sfârşitul lumii, precum şi faptul că, referitor la acest moment, Revelaţia este foarte clară: despre momentul Parusiei nimeni nu poate şti cu exactitate nimic. Ştim că va fi sfârşitul, dar nu şi când va fi. Eshatonul este o taină a lui Dumnezeu, cum tainice au fost Întruparea şi crearea Universului până la revelarea lor, pentru că toate poartă în ele Logosul, Care este dincolo de orice cunoaştere exhaustivă umană. Evanghelia ne prezintă un inventar al semnelor premergătoare Parusiei, dar în acelaşi timp ne atenţionează că Hristos va veni când nimeni nu se va aştepta. Calculele şi aşteptările noastre nu pot forţa venirea iminentă a sfârşitului lumii, noi nu putem determina planul lui Dumnezeu, aşa cum omul nu-şi poate determina venirea şi ieşirea din această lume. De aceea el trebuie să aştepte întru răbdare şi conlucrare cu Dumnezeu, Stăpânul vieţii.

Să ne străduim că să nu se îmbolnăvească plinătatea numărului 12.

Parusia schimbă şi dă sens cursului istoriei

Hristos a coborât în timpul nostru pentru a ne deschide spre veşnicie, pentru a ne face dumnezei după har şi atunci aceasta ne determină să ne schimbăm perspectiva asupra propriei destinaţii. Dacă suntem pelerini spre veşnicie, atunci lumea în care trăim acum nu este singura, ci doar locul în care noi ne pregătim pentru a fi capabili de a fi împreună cu Dumnezeu. În felul acesta, pentru noi, moartea şi viaţa au un alt fel de centru de greutate. Moartea nu mai reprezintă o fatalitate, deoarece trăim mortificându-ne pasiunile faţă de tentaţiile seculare, fiind morţi păcatului. Atunci ea nu mai are putere asupra noastră. Nu mai contează când sau cum vom muri, dacă Pământul va fi lovit de vreun meteorit şi dacă va mai continua viaţa după cataclism. Ceea ce contează este comuniunea mea cu Dumnezeu şi semenii în timpul pe care El mi l-a lăsat să-l răscumpăr în puterea Duhului Sfânt.

Între Înălţare şi Parusie este timpul pe care Dumnezeu ni l-a lăsat pentru a lucra teandric la mântuirea noastră, văzând în Hristos nu numai faptele pe care le-a împlinit biblic, ci mai ales importanţa schimbării ontologice lucrate în umanitate şi de aceea Parusia schimbă şi dă sens cursului istoriei, pentru că Hristos este axa timpului. Timpul dintre cele două evenimente e timpul Bisericii prin care se deschide veşnicia, e timpul în care fiecare este chemat să-şi însuşească roadele mântuirii obiective. Timpul istoric devine timpul mântuirii, a cărui derulare se rostogoleşte spre „timpul” sfânt al veşniciei, într-o altfel de succesiune şi ordine, iar Parusia ni-L revelează pe Hristos întru slavă ca Judecător, luând locul lui Hristos Kenotic. Nu se poate vorbi de o istorie autonomă, deoarece ea este încadrată de o pre-istorie edenică, precum şi de o post-istorie în veşnicie, şi de aceea istoria nu poate dura la nesfârşit, dar nici nu se poate opri de la sine fără un sens soteriologic. Istoria se împlineşte în Hristos, Alfa şi Omega, ea fiind intervalul de timp în care Dumnezeu dialoghează cu omul prin lucrurile şi făpturile Sale, într-o formă coniventă (înomenirea şi îndumnezeirea).

Din perspectivă eclesiologică, nu se poate spune că există o sinteză dogmatică exhaustivă cu referire la fenomenul eshatologic. Referinţele scripturistice şi comentariile patristice nu se pot constitui într-un manual foarte limpede şi explicit cu privire la acest subiect. La întrebarea apostolilor referitoare la momentul sfârşitului, Hristos îi avertizează ca nu cumva să se lase amăgiţi de hristoşi mincinoşi, apoi le relatează semnele care anunţă sfârşitul (Matei cap. 24): războaie, foamete, ciumă, cutremure, cataclisme, prigoane, vestirea Evangheliei la toate neamurile, urâciunea pustiirii stând în locul cel sfânt, arătarea pe cer a Sfintei Cruci. Hristos relatează aceste semne pentru ca cei aleşi să înţeleagă faptul că se apropie sfârşitul, însă Apostolilor nu li se spune cu exactitate ziua şi anul când va fi sfârşitul, acesta fiind învăluit în taină (Matei 24,36), un sfârşit la care nici numerologii nu se vor aştepta, fiind ca în zilele lui Noe, când oamenii se preocupau cu orice altceva, dar mai puţin cu cele spirituale (Matei 24,38). De aceea, Dumnezeu face referire la priveghere, la răbdare, la înţelepciune în aşteptarea venirii Lui (Matei 24,42).

Cert este că ziua din urmă va închide timpul istoric, fără a putea fi prezisă. Sfârşitul şi moartea pe care ea le va aduce nu înseamnă aneantizarea a tot ce va fi viu, ci, prin Hristos, ea va fi o iniţiere care va dezlega taina conform căreia moartea e un aspect al vieţii, o trecere spre viaţă şi nu o realitate în sine. Prin moartea lui Hristos pe cruce şi biruirea morţii, noi ne-am deschis nemuririi, pentru că am fost răscumpăraţi din moarte, iar euharistia este „antidotul morţii” dăruit nouă. De aceea bucuria sfinţilor în faţa morţii revelează de fapt naşterea la viaţa cea adevărată.

„Cavalerii” Apocalipsei care astăzi cutreieră lumea anunţând un sfârşit fără prezenţa lui Hristos, sau care Îl presupune pe Hristos ce va domni milenarist împreună doar cu membrii contribuabili ai unor secte ce au sfâşiat trupul Bisericii, sunt departe de adevărul Revelaţiei. Vocile care astăzi spun că semnele sfârşitului anunţă iminenţa lui sunt fie ale unei lumi secularizate ce s-a retras în ea însăşi refuzând o împărăţie spirituală în favoarea raţiunii proprii, fie ale unui soi de creştinism maladiv ce refuză asumarea istoriei.

Creştinismul echilibrat are conştiinţă eshatologică, ştie că el se va împlini pentru că „nicio iotă sau cirtă din lege nu va trece până nu se vor împlini toate”, însă nu îndrăzneşte să se încurce în calcule care să stabilească precis momentul sfârşitului. Aceasta deoarece creştinul autentic nu este interesat de date exacte, în loc de hristologie nu se apucă de biografie, înlocuind sinaxarul cu CV-ul. El ştie că aşa cum naşterea lui Hristos a fost împlinirea descoperirilor profetice şi un semn - steaua a arătat locul întrupării, fără a se cunoaşte calendaristic momentul ei, tot astfel şi a doua venire va fi precedată de un semn, mărturie a suferinţei filantropice, crucea, care asemenea unui fulger, ce străbate cerul de la Răsărit la Apus, va indica sfârşitul tuturor oamenilor.

Aşadar, să fim asemenea fecioarelor înţelepte, având în permanenţă spiritul treaz şi conlucrând cu harul lui Dumnezeu la mântuirea noastră, rememorând întotdeauna cuvintele Mântuitorului, Care spune: „Privegheaţi că nu ştiţi ziua, nici ceasul când vine Fiul Omului” (Matei 25, 13).

Scris-am aceasta în ziua de 12 ianuarie 2012, în al 12-lea an de la hirotonia mea în treapta de arhiereu.