Vin grăbită de la școală. Inima îmi bate emoționată căci chipurile copiilor încep a răsări pe rând înaintea ochilor mei. Urc  în autobuz cu pas iute și caut un loc retras, cât să pot depăna rugăciuni și trăiri.

Pe primul rând de scaune zăresc un domn ca la 30 de ani, captiv în telefon. Lângă dânsul, un băiețel de clasa întâi sau a doua să zic, privind trist când pe fereastră, când către domn. Durează ceva vreme până când realizez că erau tată și fiu. I-a dat un cot și i-a plasat telefonul copilului, iar el și-a pironit cu preocupare privirea într-un gol.

Mi s-a încleștat sufletul. A sângerat, apoi a împietrit speriat de lumea în care cresc copiii noștri. Doamne! Urgent trebuie să facem din absolut toate un Doamne! 

De ce tăticul nu relaționa cu propriul său copil? Avem atâta nevoie de părinți maturi, responsabili, care să își asume, sau cel puțin să se străduiască, să poarte lucrarea familiei, a primirii și creșterii unui suflet! Unde era mămica acestui băiețel? Poate plecase la muncă în străinătate, ca multe mămici ale elevilor mei? Sau poate era o femeie de carieră? Ori își părăsise pur și simplu familia? Poate și tăticul acesta fusese cândva un fiu părăsit care nu știa, sărmanul, să fie părinte...

Mulți copii se mândresc cu hainele lor. Cu telefonul primit în urma plecării peste hotare ale părinților. Dar sub treningul lor de firmă se ascunde o inimă frustrată, o inimă lipsită de iubirea părintească, de afecțiunea de care avea nevoie. Zilele trecute un elev a răbufnit îndurerat spunând sincer în fața clasei că ar fi preferat să fie mai sărac, numai să o aibă pe mama cu el. Să fie mama acasă. Și aici doream, de fapt, să ajung: acasă. 

Nu sunt vrednică să scriu aceste rânduri, deoarece eu adesea am primit cuvânt să merg la catedră, periodic a trebuit să profesez, deși mereu m-am zbătut să rămân casnică, lângă copii. Și, Slavă Domnului, mulți ani am reușit! Însă indiferent unde am fi, știu că este un imperativ să le-o oferim fiilor noștri pe mama lor. Este nevoie ca mama să reușească să construiască în inima lor un acasă. Simțământul lui acasă. Este atât de bine acasă!

„Not every house is a home”, se spune. Și cât de adevărat este! Cât de mult ar trebui să luptăm pentru ca habitatul nostru să devină familiar, primitor, cald, un loc al siguranței interioare și mai ales al Iubirii! Pentru noi toți, dar mai ales pentru copii, contextul exterior se mută înlăuntru, devine spațiu interior, crește și construiește sufletul când nici nu știm. Iar copiii au nevoie să poarte în adâncul ființei un acasă, conștiința unui loc aparte, unde oricând se pot întoarce din peregrinările vieții, un loc unde pot fi ei înșiși, sinceri, intimi cu propria lor alcătuire și cu cei dragi. Un loc al încrederii și apartenenței, un spațiu al căldurii lăuntrice și al îmbrățișării. Căci acasă este Dumnezeu. Iar acesta este cel mai imperativ motiv pentru dobândirea unui tip de conștiință bazate pe simțirea înlăuntrul nostru a casei părintești.

Adevăratul acasă este Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, iar pe pământ este și Biserica, unde Maica Domnului, mama noastră, ne așteaptă sub Sfântul ei Acoperământ. 

De aceea, mai ales noi, mamele, avem această chemare, de a construi un acasă înlăuntrul copiilor noștri. Prin maternitatea cu care am fost dăruite și pe care neapărat nu trebuie să o pierdem, ci să o lăsăm moștenire fiilor noștri, suntem chemate să cuibărim copiii în Acoperământul Maicii Domnului în căminele noastre. Maternitatea este moștenirea cea mai prețioasă deoarece odată rupt acest lanț, fiii și fiicele noastre nu vor mai ști să iubească, să mângâie, să aline. Acest lucru se înscrie inconștient în alcătuirea omului din vremea prunciei, când copilul se hrănește cu iubire la pieptul mamei, când acea poveste unică de iubire îi unește ca într-o rugăciune, iar copilul primește în mod organic dragoste și putere de dragoste. Știința de a iubi. Am cunoscut persoane care mărturiseau că oricât de mult își iubesc copiii, după o anumită vârstă nu mai știu/nu mai pot să fie afective. Pentru că au fost abandonate la acea vârstă a copilăriei lor. 

Însuși Domnul a lăsat mama ca o prelungire a brațelor Sale de Iubire, ca mărturie vie și concretă a îmbrățișării Lui pe pământ.

Este absolut imperativă maternitatea, ca acea taină care se transmitea cândva din neam în neam, din împărat în fiu de împărat pentru a fi posibilă viața unui imperiu, a unei națiuni. Tot astfel și iubirea maternă este aluatul care lucrează tainic în ființa omului, hrănindu-o cu mana cerească a iubirii – afecțiune, nădejde, încurajare, încredere, putere, mângâiere, înțelepciune, educație, odihnă, dar și mobilizare și motivație, zâmbet și mărturisire și atâtea alte însușiri pe care nu am putea conteni să le descoperim.

Iar toate acestea se învață treptat, alcătuind ființa, acasă. Iar o mămică stresată, obosită, preocupată mereu de altceva, cum poate face față, sărmana, la nevoile copiilor?! Cât de minunat ar fi dacă familia ar fi susținută mai mult, așa încât mămicile să își poată permite să rămână alături de fiii lor până când aceștia sunt deja formați! Știm cu toții, nu-i așa?, că soția, mama este cea care încălzește un cămin, care dă emoție și culoare casei, care pune zâmbete pe chipurile celor dragi prin blândețea și gesturile ei!

Copiii noștri au nevoie ca mama să îi sărute pe frunte dimineața, să le amintească să-și cheme Îngerul Păzitor cu ei la școală, să știe că în urma lor căminul rămâne cald, primitor, că ferestrele ascund în spatele lor o inimă vie, care îi așteaptă să se întoarcă. Este atât de frumos să miroase a pâine caldă când soțul și copiii vin acasă, a turtă dulce sau ceai de roiniță! Să adie cu rugăciune prin cotloanele camerelor îngrijite de mâna mamei, să se arunce în brațele ei, să poată sporovăi în largul lor, să învețe împreună responsabilități, să ajute la teme, să respire tihna unei după-amiezi, iar seara să-i găsească împreună sub acoperișul unei case vii, personale, cuibăriți între paginile unei cărți cu sfinți. Oare nu astfel se face casa și cerul întreg – un Acoperământ al Preacuratei?

Iată, acesta e acasă! Să facem, deci, din viața noastră un locșor de sub Acoperământul Maicii lui Dumnezeu. Astfel casa devine acasă. Un acasă personal, viu, prezent. Un acasă cu suflet, cu puls și respirație, cu mireasmă și raze de lumină chiar și când e nor, cu îmbrățișări și nesfârșită recunoștință. Un acasă plin pe dinlăuntru cu har și adiere de Rai. Astfel crește în conștiința copiilor simțământul în care sufletul știe, simte că are o apartenență, că undeva, cândva ne vom întoarce Acasă cu toții. 

Pentru mine este trist și greu faptul că lumea a dezvoltat o societate de tip profesie și goană. Standardizare și oficial. Acasă însemnă personal, autentic și intim. Cu adevărat sincer. Oricât de sinceri cu noi înșine și cu ceilalți ne străduim să fim la serviciu, abia în mediul personal sufletul își permite să încolțească, să înflorească așa cum este el. Copiii au nevoie de un acasă cu timp de dospire în cele personale, nu de o viață ca un job. 

Este atât de ziditor ca în familiaritatea casei mama să poată împleti rugăciuni printre toate ale zilei, să nu fie sărmana zdrobită de standardele unui serviciu stresant, așa încât să nu își mai poată crește pe dinlăuntru proprii copii! Pieptul mamei e chemat să fie liman de rugăciune, în îmbrățișarea ei întreaga familie să se îndulcească de har. Ea țese dimpreună cu Domnul, în Duhul Sfânt, textura celor dragi. Ea dă armonia familiei și șterge lacrima, învățând cum să suferim cu folos. Fericite mămicile care pot lucra acest rost al vieții! Căci ele cresc viitorul, purtând cum se cuvine grija a ceea ce înseamnă un copil.

Privesc în zările lumii și pe fereastra inimii întrezăresc chipul copilăresc al Măriucăi care spune stând pe gânduri una dintre replicile ei inspirate de curăția copilăriei: ...când spui mama, îți vine un dor așa... un dor de ceva anume... Oriunde ești tu, pentru mine e acasă, mamă! Tu ești acasă pentru mine... 

Numai copiii pot pune în vorbe atât de simple profunzimi atât de sincere. 

De aceea sunt convinsă că omenirea ar trebui să fie mai conștientă de binecuvântarea ce ne-a fost dăruită nouă, locuitorilor pământului, prin copilărie. Ar trebui să lupte mult, mult mai mult să nu piardă copiii, copilăria. Această vârstă, dar mai ales această stare a candorii și tinereții veșnice, a adevăratei înțelepciuni, a înnoirii celei dintru început, ziua a opta a creației.

Ar trebui să investim mai mult în copii, în a le întreține curăția și nevinovăția. Lipsa lor de apărare cere imperativ că noi să îi învățăm să crească frumos, în Duhul sfințeniei. 

Pe coridoarele vieții ar trebui să avem mame care să umple văzduhul casei cu mireasma dorului de Dumnezeu pe care casnicii să îl poarte apoi ca într-o nerostită procesiune, în lumea largă. Câtă nevoie avem de mame care să își poată permite o dată pe săptămână să se retragă la Sfânta Liturghie și să se roage pentru copiii întregii lumi! Cine mai bine decât mama poate împreună pătimi cu Domnul grija pentru mântuirea întregului Adam, fiul lui Dumnezeu? Cine pe pământ poate arde mai mult asemenea inimii părintelui Ceresc decât inima unei mame creștine? Pentru aceasta, cu creștetul sufletului aplecat către fruntea senină a pruncilor, îndrăznesc a grăi către Domnul:

Îți mulțumesc că Tu ești Acasă. În tinda Ta își află tihna fiece suflet întors din peregrinările lumii.

Purtăm în piept dorul după Tine, Doamne, un acasă după care tânjim. Am obosit să fim străini, să rătăcim pe străzile depărtării de Tine. Ajută-ne să facem din viața noastră un cămin al întâlnirii cu Tine. Pentru copiii noștri, pentru noi înșine. Ne-am împovărat cu standardele lumii și numai Tu, Care ai spus „veniți la Mine toți cei osteniți și împovărați și Eu voi odihni pre voi” ne poți înțelege nevoia de brațele și pieptul părintesc. 

Avem nevoie de mame, Doamne, de mame care să ne amintească de Tine, de Măicuța Ta, de adevărate mame-acasă, pentru a putea locui înlăuntrul nostru, în Împărăția Ta de Acasă...