Sfântul Nicodim Aghioritul despre pocăința cea necontenită - poartă și liman al mântuirii pentru păcătoși

2 August 2010 22:00 Știri

,,Nu vom fi învinuiți - o prieteni! – nu vom fi învinuiți, la ieșirea sufletului, că nu am făcut minuni, nici că nu am teologhisit, nici că nu ne-am făcut înainte-văzători. Ci vom da seamă negreșit lui Dumnezeu pentru că n-am plîns necontenit“

Cuvînt în care se arată în ce primejdie se află cei ce păcătuiesc cu nădejdea că se vor pocăi

Mulți sînt Creștinii care, după cum zice Sfînta Scriptură (la Iov15:16), ,,beau păcatul ca apa“. Pentru că fiecare dintre ei, mai înainte de a păcătui, cugetă și zice: Să păcătuiesc, și apoi mă voi mărturisi și mă voi pocăi! Iar după ce au păcătuit, într-adevăr unii se mărturisesc, dar după mărturisire nu se mai îngrijesc de păcat, ci zic: M-am mărturisit, m-am pocăit! ,,O rău gînd! De unde te-ai ivit să acoperi pămîntul cu vicleșugul?“ (Iisus Sirah, 37:3). O, amăgire foarte vătămătoare de suflet și înșelare a minții, ce acoperi pămîntul cu păcatele! Din care adînc ai ieșit? Cu adevărat, n-ai ieșit de altundeva, ci numai din iad. Dar oare nu se cade să te întorci iarăși la iad și să nu-i mai amăgești pe Creștini?
În cuvîntul acestei cărți noi vom vorbi despre primejdia care stă asupra celor ce păcătuiesc fără frică și nu se mai îngrijesc ca după aceea să facă o mărturisire și o pocăință adevărată.
Cu adevărat, nu s-a auzit niciodată ca vreun negustor, fără nici o pricină, să-și arunce toate averile lui în mare, cu nădejdea că are să le ia cîndva înapoi. Dar vai! - se află atîția Creștini neînțelepți, care își leapădă de bună voie curăția sufletului lor și harul lui Dumnezeu, care este darul cel mai de preț pe care ni-l dă Dumnezeu în lumea aceasta, cu nădejdea că-și vor lua înapoi acea curăție și acele daruri cerești prin mărturisire și pocăință. Și astfel se fac, ticăloșii, de-a pururea legații iadului, nădăjduind în nebunia lor că, atunci cînd vor vrea, își vor tăia aceste legături. Și așa își dau cheile sufletului lor în mîna lui satana, luceafărului întunericului, socotind că le vor putea lua înapoi de la el cînd vor voi ei. [...]
Deci se cade să se minuneze oricine cum, cu acest gînd amăgitor, vrăjmașul îi ispitește adeseori pe Creștini, îndemnîndu-i să păcătuiască și să cadă în toată fărădelegea, adăugînd la păcatul cel dintîi și alte mii, cu această mai înainte cugetare și nădejde, că se vor mărturisi și că duhovnicii îi vor ierta, alergînd ca niște Îngeri ai păcii pentru a nu-i lăsa pe Creștini să cadă în iad.
Însă se cuvine să ne minunăm și mai mult cum de nu cunosc Creștinii o astfel de amăgire atît de arătată a diavolului!? Și cum arată ei atîta nemulțumire către Dumnezeu, folosind mărturisirea și pocăința ca pricini ale păcatelor lor, iar bunătatea și milostivirea lui Dumnezeu, care le pricinuiesc mîntuirea lor, ei le fac pricini ale căderii și pierzării lor! Dar, după cum buruiana cea otrăvitoare, numită nepellon, își produce otrava sa cu roua cea dulce a cerului, la fel și ticăloșii aceștia își produc otrava și moartea lor cu Sîngele cel prea-dulce și mîntuitor al lui Iisus Hristos. Căci Sîngele acesta care slujește la baia pocăinței și a mărturisirii ca să afunde păcatele lor, ei îl fac spre adăugarea și creșterea păcatelor lor. Vai! Și ce vătămare mai mare ca aceasta se poate afla? Și ce altceva este aceasta, decît numai că noi folosim doctoria nu spre vindecarea noastră, ci spre lauda și biruința diavolului. După cum se tînguiește de aceasta și dumnezeiescul Ambrozie, zicînd:„Doctoria noastră însuși diavolului se face laudă“ (Cartea a 2-a pentrupocăință).

Ce pagube își pricinuiesc mîntuirii lor cei care păcătuiesc cunădejdea că se vor mărturisi și se vor pocăi?

Dar cine poate oare arăta îndeajuns pagubele pe care și le pricinuiesc lor cei ce păcătuiesc cu nădejdea că se vor pocăi? Eu cred că mulți Creștini se vor osîndi pentru această nădejde deșartă și amăgitoare, care puțin cîte puțin îi duce în prăpastia cea înfricoșătoare a iadului. Și cu toate că ei cred că văpaia veșnică este pregătită pentru cei ce păcătuiesc și nu încetează de la păcat, ei sînt în pace și fără grijă, fiindcă socotesc tămăduirea păcatelor lor foarte ușoară prin mărturisire și printr-un canon ușor pentru ele, cugetînd că prin aceasta și-au împlinit toată datoria.
Multe sînt pagubele unora ca acestora ce păcătuiesc cu nădejdea de pocăință, fiindcă ei cugetă că toată pocăința lor ar sta numai într-o mărturisire cu oarecare umilință. Dar, din pricina acestei ușuratice pocăințe și a nădejdii celei mincinoase, cad, ticăloșii, în multe patimi. Și, după ce cad o dată, lasă apoi slobod frîul părții cuvîntătoare [al rațiunii] și al luării aminte și aleargă ca niște dobitoace necuvîntătoare pe calea pierzării. De aceea, cine poate număra căderile lor? De cîte ori află prilej la îndemînă, îndată cad în păcat. De cîte ori va voi pofta lor cea rea, îndată cad. De cîte ori le va veni gîndul cel rău, îndată cad în păcatul cu fapta. Dar să cercetăm și să vedem cîte și care pot fi pagubele celor ce păcătuiesc cu nădejdea de pocăință.
Prima pagubă a celor ce păcătuiesc cu nădejdea de pocăință este numărul cel peste măsură al păcatelor lor. Multora dintre acești păcătoși, care consideră că ușor li se vor ierta păcatele lor la mărturisire, li se pare că pot să lucreze în fiecare zi zeci de păcate, atît cu faptele lor cele viclene, cu poftele lor, cu vorbirile cele fără pază și cu dezmierdările cele necuviincioase, dar mai ales cu smintelile ce le fac celorlalți, omorîndu-le sufletele. De aceea, după această măsură, socoteala păcatelor lor într-o lună va ajunge la sute de păcate și, prin urmare, într-un an vor face mai multe zeci de mii păcate. Încît fiecare dintre aceștia, într-un an, va lovi de zeci de mii de ori în porțile iadului zicînd: Deschide, deschide! Și,ajuns aici, ce greutate este ca dreptatea lui Dumnezeu să deschidă porțile iadului unui astfel de păcătos și să-l lase să cadă în acel adînc? Mai ales că Însuși Dumnezeu ne înfricoșează cu aceasta, prin gura Proorocului Ieremia, zicînd: „Spre durere te-ai doctorit, folos nu-ți este ție..., căci cu rana vrăjmașului te-am lovit pe tine, certare întărită asupra a toată nedreptatea ta; înmulțitu-s-au păcatele tale“ (Ieremia30:11-13).
Cumpănește bine, frate, aceste cuvinte! Dumnezeu nu zice că nu te-ai doctorit, ci că nu te-ai folosit din doctorie, căci „spre durere te-ai doctorit, folos nu-ți este ție“. Mai ales că ai folosit multe doctorii, căci nu numai o dată te-ai mărturisit, ci de multe ori. Cu toate acestea, mărturisirea, care trebuie să otrăvească și să omoare păcatele, a slujit la creșterea lor din pricina răutăților tale. Căci tu zici în mintea ta: Dacă păcătuiesc, îmi ajunge să mă mărturisesc. Și, dacă am păcătuit o dată, mai pot păcătui și altă dată și încă o dată; căci; de aș face păcate puține sau multe, eu tot trebuie să mă mărturisesc și să mă pocăiesc. Cu adevărat tu te-ai doctorit (mărturisit), dar nu ai nici un folos din doctorial aceasta. Căci singurul folos ce-l dobîndești din atîtea mărturisiri este că adaugi păcat lîngă păcat, la nesfîrșit, și nu cunoști că această mulțime a păcatelor tale te afundă în iad. Iar aceasta te face pe tine vrednic să fii pedepsit de Dumnezeu cu o pedeapsă strașnică, fără milostivire, osîndindu-te ca pe un vrăjmaș al Lui, care greșește împotriva Sa atît de mult pe cît este de mare milostivirea Sa. „Cu rana vrăjmașului te-am lovit pe tine..., înmulțitu-s-au păcatele tale.“
Același Prooroc Ieremia zice alegoric în alt loc despre sufletul ce se mărturisește și se tămăduiește de păcate, iar apoi iarăși păcătuiește, făcîndu-se astfel de nevindecat și vrednic de a fi părăsit cu totul de Dumnezeu și de a fi osîndit: „Vindecat-am Babilonul, și nu s-a tămăduit, părăsitu-l-am pe el..., că s-a apropiat la cer judecata lui“ (Ieremia 51,9).
A doua pagubă a celor ce păcătuiesc cu nădejdea pocăinței stă în covîrșitoarea felurime a păcatelor lor. Căci ei, cu judecata lor cea mincinoasă, zic: Mă voi mărturisi! - și păcătuiesc fără nici o frică, fără nici o sfială; se afundă în adîncurile și în tina cea mai necurată a păcatului; lucrează fără de rușine relele pe care nici păgînii nu le lucrează și se tăvălesc în noroiul și în necurățiile în care nu se tăvălesc nici dobitoacele cele necuvîntătoare. Dar ce le face lor Dumnezeu? Nu uită această răutate, ci, cînd va veni vremea, o pedepsește, după cum zice prin gura Proorocului Osea: „Stricatu-s-au după zilele dealului“ (9:11)1. Iar [despre] păcatele unor răi ca aceștia: „Își va aduce aminte de nedreptățile lor și va pedepsi păcatele lor“. Vezi și chinul cu care îi va pedepsi pe ei Dumnezeu (Adică s-au stricat cu atîtea răutăți, mari și covîrșitoare, ca în vremea necredincioșilorslujitori la idoli, care jertfeau pe înălțimile dealurilor).
A treia pagubă a celor ce păcătuiesc cu nădejdea pocăinței stă în nebăgarea de seamă, lauda, necăința și tăgăduirea lor. Nebăgarea de seamă, întru cunoștință, față de mîntuire și de toate poruncile lui Dumnezeu este păcat. Și, după cum zice Solomon: „Cînd va ajunge necredinciosul în adîncul răutăților nu bagă în seamă“ (Pildele lui Solomon 18:3), așa și aceștia, cînd ajung la cele mai de pe urmă ale răutății, li se orbește mintea, li se împietrește inima și cu desăvîrșire numai au grijă de păcat. Iar unii dintre ei merg și mai departe, căci nu numai că nu bagă de seamă, ci, aflîndu-se în păcatele lor, se veselesc și se laudă cu ele, ca și cu niște mari isprăvi ale lor, după cum zice Solomon: „O, cei ce se veselesc de rele și se bucură de răzvrătirea cea rea!“ (Pildele lui Solomon 2:14). Și Proorocul Isaia zice: „Și păcatul lor, ca al Sodomei l-au vestit și l-au arătat“ (3:8). Și, aceia care ziceau: „Să păcătuiesc acum și apoi mă voi mărturisi și mă voi pocăi“, ajungînd în adîncul răutăților, nu mai voiesc nici să se mărturisească, nici să se pocăiască. Și, de s-ar întîmpla vreodată a voi, nu vor mai putea, căci obiceiul păcatului s-a făcut deprindere la ei, și deprinderea s-a făcut ca o fire și a învîrtoșat ca o piatră inimile lor, făcîndu-le nesimțitoare și neprimitoare de pocăință și de îndreptare. Și așa mor, ticăloșii, neîndreptați și nepocăiți. Și de mirare este că acești Creștini, care au ajuns în cele mai de pe urmă ale păcatului, își mai țin și credința și nu se leapădă de ea. Dar viața cea rea naște dogme rele, după cum spune dumnezeiescul Ioan Gură de Aur.
Vezi, frate, cîte pagube? Vezi ce fel de pierzare își pricinuiesc cei ce păcătuiesc cu mincinoasa nădejde că se vor mărturisi și se vor pocăi? Pentru aceasta, cu înțelepciune a zis Avva Isaac Sirul: „Cel ce cu nădejdea de pocăință alunecă a doua oară, acesta cu vicleșug umblă cu Dumnezeu. Acestuia îi vine moartea pe nesimțite și nu mai apucă timpul nădăjduit de el, ca să împlinească faptele bune“ (Cuvîntul 60). Asemănător zice și Marele Vasile: „Cel ce petrece cu nădejdea de pocăință are chipul vicleșugului și s-a lipsit de pocăință“ (Cuvîntul 3, pentru pocăință). La acestea se potrivește și ceea ce a zis Sfîntul Ambrozie: „Ușurința iertării dă îndemnare de a păcătui!“

Pentru vindecarea celor ce păcătuiesc cu nădejdea că se vor mărturisi și se vor pocăi

„Bun ești Tu, Doamne, și întru bunătatea Ta învață-mă îndreptărileTale!“ Această rugăciune o zicea Proorocul David, pe care și tu frate, se cade să o zici către Dumnezeu din toată inima ta. Fiindcă cea dintîi doctorie pentru cei ce păcătuiesc cu nădejde de pocăință este rugăciunea. Prin această lucrare sfințită se vindecă acea mai înainte cugetare rea și nădejde mincinoasă, pe care am prihănit-o pînă acum.
A doua doctorie, iubitule, a celor ce păcătuiesc cu nădejdea de pocăință, este a duce război cu rădăcina acestei nădejdi mincinoase, care se naște din două necunoștințe. Întîi, că cei ce păcătuiesc astfel nu știu ce este mărturisirea și pocăința. Și, în al doilea rînd, ei păcătuiesc fiindcă nu știu ce rodnice bunătăți le aduce mărturisirea și pocăința cea adevărată. De aceea, cînd le va cunoaște cineva pe amîndouă acestea, cu adevărat se va vindeca.
Cei ce păcătuiesc cu nădejdea mărturisirii nu știu ce este mărturisirea. Ei socotesc că mărturisirea nu este altceva decît doar a spune cu de-amănuntul duhovnicului păcatele lor. Și, arătîndu-le cu luare aminte, ei cred că prin asta au făcut totul. Pentru aceasta, cînd se pregătesc de mărturisire, toată silința lor este ca să-și aducă aminte de păcatele ce le-au făcut. Iar după mărturisire, altă grijă nu au decît numai să-și aducă bine aminte dacă nu cumva li s-a întîmplat să uite vreun păcat. Și, crezînd că această sîrguință și grijă este destulă pentru a se împăca cu Dumnezeu, socotesc că drumul care duce la cer nu mai este strîmt - după cum ne spune Evanghelia: „Strîmtă este poarta și îngustă este calea care duce la viață“ (Matei 7:14) – ci este mai lat decît străzile cetăților. Și ce osteneală este a spune păcatele noastre duhovnicului, după ce ne-am obișnuit din copilărie a le spune? Și, dacă toată mărturisirea ar sta numai în aceasta, atunci păcătoșii cei fără de rușine, care se laudă cu păcatele lor și le povestesc în adunările lor ca pe niște mari isprăvi, ar fi mai bine pregătiți pentru a se mărturisi curat. Căci ei înșiși își mărturisesc păcatele lor, și încă fără sfială. În aceste fel, mărturisirea ar fi ca o negustorie, săvîrșită numai cu gura. Sau ar fi numai o descărcare a gîndurilor de la inimă. Adevărul însă nu este acesta. Căci adevărata mărturisire are ca scop de a-l întoarce pe păcătos de la păcate, deci de a-l face să se abată de la ele și să alerge iarăși laDumnezeu. Cu toate că este nevoie și de această arătare a păcatului prin gura păcătosului, ca să-l audă duhovnicul, să-l ierte și să-l îndrepte prin canon, dar numai mărturisirea singură nu este de ajuns, căci trebuie și o durere lăuntrică a inimii pentru păcatele făcute. Durere care trebuie să aibă aceste trei întăritoare: întîi, să fie lucrătoare, în al doilea rînd să fie desăvîrșită și în al treilea, să fie mai presus de fire. De aceea, și la mărturisirea ta, frate, de va lipsi numai una din aceste trei întăritoare ale durerii, atunci ea va fi ca aceea a lui Saul, sau ca aceea alui Antioh, sau ca aceea a lui Iuda2. Căci pocăința acestora a fost numai cu gura, nu și cu inima. Și, de vreme ce aceste trei întăritoare ale durerii inimii sînt atît de necesare, după cum este necesară iertarea păcatelor noastre de Dumnezeu, de aceea doresc ca să ți le lămuresc aici, iubitule, pomenindu-le una cîte una:
Deci întîi, durerea pocăinței trebuie să fie lucrătoare, adică să nu fie neputincioasă și slabă, încît să nu fie în stare să săvîrșească o lucrare ( A zis Saul către Samuil: ,,Am păcătuit, că am călcat cuvîntul Domnului și cuvîntul tău“ (1Împărați 15:24). Antioh [Epifanie, împăratul elenist, n. n.), chinuindu-se cu rana aceea venită de la Dumnezeu, a viermilor și a putrezirii trupului, zicea, pocăindu-se: ,,Cu dreptate este a se supune lui Dumnezeu, și cel ce este pămîntean să nu se asemene Lui. Și se ruga spurcatul acesta către Stăpînul, Care nu voia a-l mai milui“ (2 Macabei 9:12, 13). Iar Iuda azis: ,,Am greșit, vînzînd sînge nevinovat“ (Matei 27:4). Vrednică de numirea ei. Ci ea trebuie să fie atît de puternică, încît să stăpînească inima, ca să n-o lase să fie biruită (ca să nu zic să nu le simtă deloc), de pofta trupului și dulceața păcatului, care intră în lăuntru odată cu năvălirile vrăjmașului. Pe lîngă aceasta, pocăința trebuie să fie atît de hotărîtoare, încît să-l facă pe cel ce se pocăiește să nu se mai întoarcă niciodată la păcat, oricît de mare ar fi dragostea pentru vreun lucru zidit sau frica de vreo primejdie, și nici din altă oarecare pricină. După cum face a femeie cinstită, care, fiind hotărîtă să păzească cinstea bărbatului ei, nu dă prilej vreodată nici să fie bănuită, chiar dacă ar pătimi nenumărate rele pentru asta.
În al doilea rînd, durerea pocăinței se cuvine să nu fie mincinoasă, sau puțină și de scurtă durată, ci adîncă și desăvîrșită. Încît, atît durerea care ne întoarce pe noi de la păcate și ne face să le urîm pentru dragostea de Dumnezeu, care se numește zdrobire, cît și durerea care ne face să ne întoarcem de la păcate din dragoste pentru noi înșine, care se numește sfărîmare de tot, trebuie să fie atît de desăvîrșite și fără de lipsă, încît să-l facă pe cel ce se pocăiește să se întoarcă de la păcate și să le urască din tot sufletul său, mai mult decît orice alt rău. Adică sufletul să aleagă mai bine să pătimească orice alt rău, ca: pagubă de lucruri, lipsire de cinste, sau chiar să-și dea viața, decît să lucreze vreun păcat. Pentru aceasta, cel ce se pocăiește cu adevărat, trebuie să arate lui Dumnezeu, Cel ce vede adîncurile inimii, că inima lui pătimește atîta durere, încît dragostea lui pentru El covîrșește cu mult mai mult dragostea lui pentru cele zidite de Dumnezeu. Și atît de desăvîrșite se cuvin să fie aceste dureri, încît nu numai că trebuie să rămînă pentru totdeauna la cel ce se pocăiește - zdrobindu-i inima și scoțîndu-i lacrimi și suspine, după cum este scris: „Iar voi ați strigat din durerea inimii voastre și din zdrobirea duhului v-ați tînguit“ - ci trebuie s-o facă pe inimă să urască păcatul, să se întoarcă de la el și să nu-l mai facă niciodată.
În al treilea rînd, această durere a inimii se cuvine să fie mai presus de fire, atît la început, cînd se pricinuiește, cît și la sfîrșit. Pentru că începutul și pricina acestei dureri este darul lui Dumnezeu cel mai presus de fire, care zdrobește și umilește inima, iar nu firea sau o altă oarecare pricină firească. Pentru aceasta a zis Marele Vasile: „Umilința cea care se face de la sine este dar al lui Dumnezeu. Ca, gustînd sufletul din dulceața unei dureri ca aceasta, să se sîrguiască a o folosi!“ Iar unii și zisa Apostolului: „Pe care voiește Dumnezeu, îl miluiește“ (Romani9:18), o înțeleg „îl umilește“. Căci zice mai departe: „Iar pe care voiește,îl împietrește“, iar împietrirea și umilința sînt două stări potrivnice de-adreptul. Scopul unei astfel de dureri nu trebuie să fie firesc, sau pentru bunătățile cele vremelnice de aici (pămîntești) pe care le-am pierdut. Pentru că, de se scîrbește cineva și pătimește o durere pentru acestea de aici, scîrba și durerea lui nu i se socotește spre pocăință, căci este nefolositoare. Ci trebuie să ne scîrbim pentru bunătățile cele mai presus de fire (cerești), de care ne-am lipsit prin păcat, și pentru răutățile cele afară de fire ce le-am agonisit, care și pe acestea ni le-a arătat credința cea mai presus de fire. Scopul cel mai desăvîrșit pentru care trebuie să pricinuim în noi această durere mai presus de fire, este ca prin ea să ne împăcăm și să ne unim cu Dumnezeu, ca apoi să dobîndim fericirea ce covîrșește hotarele firii. Deci dacă cel ce se mărturisește nu are în inima sa o astfel de durere lucrătoare, desăvîrșită și mai presus de fire, după mărturisire se întoarce iarăși la casa lui împreună cu toate păcatele sale.
De aceea, bună și folositoare este cercetarea de sine de către cel ce se pocăiește, ca să poată afla toate păcatele ce le-a făcut cu lucrul, cu cuvîntul sau cu gîndul. Apoi, a se mărturisi la duhovnic de toate păcatele sale, fără a lăsa nici unul ascuns, căci aceasta aduce mare ușurare. Însă cercetarea conștiinței și mărturisirea se cuvine să fie însoțite dezdrobirea și durerea cea din lăuntrul inimii, despre care vorbim acum. Căci canonul ce-l primește de la duhovnic cel ce se pocăiește - adică: post, plecări de genunchi (metanii), sau altă pătimire rea - zdrobește și chinuiește numai trupul, adică numai omul cel dinafară; și astfel tai numai ramurile cele dinafară ale păcatului. Dar durerea zdrobește și rănește pe omul cel din lăuntru, pe inimă însăși, unde se găsesc rădăcinile tuturor păcatelor. Și, zdrobind inima, zdrobești totodată și rănești și păcatele. Sau mai bine zis, zdrobești și rănești pe diavolul însuși, pe balaurul și începătorul răutăților, care, cuibărindu-se în inimă, de acolo, din lăuntru vorbește și aruncă toate gîndurile cele urîte, rele și hulitoare, îndemnîndu-l pe om la păcate. „Căci din inimă ies: gîndurirele, ucideri, prea-curvie, desfrînări, furtișaguri, mărturii mincinoase, hule“ (Matei 15:19). [...]
Dacă această durere va lipsi din inima celui ce se pocăiește, adevărat este că el rămîne nepocăit și nemărturisit, chiar dacă s-a mărturisit cu gura lui; el este ca și cel ce nu s-a mărturisit de păcatele lui, sau a fost legat, sau n-a fost dezlegat de duhovnic. De aceea, Domnul a zis cuhotărîre: „De nu vă veți pocăi, toți veți pieri la fel“ (Luca 13:5). Adică: De nu vă veți pocăi, din inimile voastre, cu o astfel de durere lucrătoare, desăvîrșită și mai presus de fire, toți veți fi osîndiți. Pentru aceasta, și Duhul Sfînt, vrînd să arate cît de trebuincioasă este această durere a inimii în taina pocăinței, cere această durere de la cei ce se pocăiesc, zicînd prin Proorocul Ioil: „Rupeți-vă inimile voastre, iar nu hainele voastre!“ (2:13). Iar apoi cere pocăința lor, zicînd: „... și întoarceți-vă către Domnul Dumnezeul vostru!“
Vezi, frate, care este mărturisirea cea canonică și după lege? Vezi care este pocăința cea adevărată? Acum, te rog pe tine să socotești, oare cel ce păcătuiește fără rușine și zice: „Mă voi mărturisi!“ poate să aibă o astfel de durere adevărată pentru păcatele lui, în felul cum am arătat? Mie mi se pare că nu. Căci prin ceea ce zice, el arată că nici măcar nu cunoaște că trebuie să se pocăiască după Canoanele Bisericii. Și, chiar dacă ar cunoaște, dar zicînd unele ca acestea și păcătuind cu nădejdea pocăinței, el însuși se arată că este cu desăvîrșire fără cuvînt.[...]
Iar ca să cîștige cineva umilință, îi trebuie multă cugetare din Sfînta Scriptură și nevoință neîncetată după rînduiala Bisericii. „Iar a se sili și a nu putea, mai întîi aceasta dovedește lenevirea noastră din vremea trecută. Că nu este cu putință a o lua pe aceasta îndată fără multă și deasă cugetare împreună cu nevoință. Iar apoi mai arată că sufletul este stăpînit de patimi, și nici de acelea de care voiește să se slobozească nu poate să se lase“ (Hotărîre pe scurt, 16).
Un îmbunătățit făcea în fiecare an o mărturisire cuprinzătoare, adică își mărturisea toate păcatele ce le făcuse în toată viața sa, nu pentru alt scop, ci numai ca să dobîndească în inima sa o adevărată durere pentru păcatele lui. Pentru aceasta însă se pregătea de mai înainte cu multe săptămîni în liniște și cu cugetările nevoințelor duhovnicești, iar în ziua în care voia să se mărturisească petrecea opt ceasuri pentru a se iscusi în lucrările zdrobirii și ca să ceară această mare dăruire de la Dumnezeu. Iar tu, dacă ai păcătuit ieri, sau alaltăieri, fără să măsori greutatea păcatului, fără a cugeta deloc la măreția și la bunătatea lui Dumnezeu, pe Care L-ai nesocotit, și fără să citești nici o carte care să aibă aceste învățături, ci numai așa..., aducîndu-ți aminte de relele ce le-ai făcut, mergi să le mărturisești pe ele duhovnicului. Și crezi că numai cu aceasta vei cîștiga pocăința cea adevărată și durerea cea lucrătoare și desăvîrșită a inimii, care este nedespărțită de pocăința cea adevărată? Departe, frate, departe ești de pocăința cea adevărată cu niște mărturisiri ca acestea pe care le faci, căci te asemeni cu aceia despre care zice David că-și rupeau hainele lor și se arătau că se mîhnesc pe dinafară, iar pe dinăuntru, în inimă, nu se mîhneau: „Despărțitu-s-au, și nu s-au umilit“ (Psalmul 34:15). Dacă doar te mărturisești, speli vasul numai pe dinafară și fața inimii tale, iar adîncul cel din lăuntrul inimii rămîne plin de necurăție. „Curățește mai întîi partea cea din lăuntru a paharului și a blidului, ca să fie curată și cea dinafară“ (Matei 23:26).[...]
Tu gîndești că, după ce-ți vei mărturisi cu umilință la duhovnic păcatele pe care le-ai făcut și după ce acela îți va citi rugăciunea de dezlegare, ești curat ca și cum n-ai fi făcut niciodată vreun păcat. Și pleci de la picioarele duhovnicului ca și cum n-ai fi avut nici o întinăciune. Dar acest gînd nu este adevărat, pentru că prin Taina Sfîntului Botez se șterge doar păcatul strămoșesc și orice alt păcat făcut pînă atunci, însă nu se șterge și necunoștința minții, și pofta și aplecarea către păcat sădită în fire, și alte urmări ce le-a pricinuit acest păcat strămoșesc în firea oamenilor. Acestea rămîn în firea omului și după botez, ca o pedeapsă, spre încercarea stăpînirii de sine și spre încununarea luptei și a biruinței celor botezați. Așa și mărturisirea ce se face bine, cu toate că șterge păcatele, însă nu șterge răutatea pe care au pricinuit-o ele în suflet, adică orbirea și întunecarea minții, înclinările cele rele ale voinței, obișnuințele și deprinderile inimii, stricăciunea și netrebnicia puterilor și lucrărilor firii. Într-un cuvînt, toată grozăvia ce a pricinuit-o păcatul în om, după chip și după asemănare. Deci mărturisirea nu ia de la noi urmările pe care le-au pricinuit în noi păcatele noastre, nici rănile păcatului, nici toată puterea deprinderilor și obișnuințelor pricinuite de păcat, ci doar le micșorează puțin. Ele rămîn, pentru ca noi să le îndreptăm și să le ștergem cu durerea cea neîncetată a inimii și cu ostenelile și nevoințele pocăinței ce sîntem datori să le facem în toată viața noastră, după ce am păcătuit.
Deci să știi, frate, că după ce vei face o mărturisire bună și umilită, se cuvine să împlinești canonul și pedeapsa pe care ți-o va da duhovnicul, adică: ori post, ori plecări de genunchi, ori rugăciune, ori altceva de acest fel. Apoi se cuvine să împlinești canonul și pedeapsa pecare ți le va da Dumnezeu ca să tămăduiască rănile păcatelor tale: boală, nedreptăți, lipsire de averi, moartea mai înainte de vreme a rudeniilor sau a celor iubiți ai tăi, necinstiri ori alte ispite, pricinuite de diavoli, de oameni sau de firea cea stricată. Căci toate acestea, dar mai ales necinstirile și ocările, nasc durere și umilință în inimă, și de aceea Dumnezeu îngăduie să vină. Despre acestea a zis și un Părinte: „Cînd pentru ocărîre sau necinstire vei pătimi mare durere, cunoaște-te pe tine că mult te-ai folosit“ (scolie la Cuvîntul 25 din Scară). Iar alt Părinte, cînd îi venea vreo scîrbă, obișnuia a zice: „Acesta este fierul ars al lui Iisus.“ Niște pedepse ca acestea a dat Dumnezeu lui David după iertarea prea-curviei și a uciderii. Căci Dumnezeu este duhovnicul cel mai înțelept dintre toți și El știe să îndrepte pe păcătoși mai bine decît orice duhovnic cu orice fel de canon. Dreptatea lui Dumnezeu ar ierta, împreună cu greșeala, și munca cea veșnică, dar nu o face așa ușor și oricum, ci numai după împlinirea canonului vremelnic. Am zis după împlinirea canonului, căci, deși canonul ajută păcătosului la iertarea păcatelor lui, dar iertarea desăvîrșită o face mila cea nemărginită a lui Dumnezeu, prin patimile și moartea Fiului Său, după cum ne arată Sfinții Teologi. Dumnezeu obișnuiește să-i pedepsească pe păcătoși mai ales cu mustrarea conștiinței, topindu-i și uscîndu-i ca o pînză de păianjen, după cum zice David: „Cu mustrări pentru fărădelege ai pedepsit pe om și ai subțiat ca pînza de păianjen sufletul său“ (Psalmul 38:14, 15); sau, prin somn, cu vedenii înfricoșate, după cum zice Iov:„Că o dată va grăi Domnul, și a doua oară; prin vis sau prin vedenie de noapte, cînd frică groaznică cade peste oameni cînd sînt adormiți pe pat. Atunci descoperă mintea oamenilor cu chipuri de frică, că acestea îi înfricoșează pe ei!“ (Iov 33:14-16). Iar pricina este că, de nu ar pedepsi Dumnezeu în această viață cu canon și cu pedepse vremelnice pe păcătoși pentru păcatele lor, cu adevărat îi va pedepsi în cealaltă viață, în iad, cu chin veșnic. Așa zice dreptul Iov, care se temea pentru toate ale sale: „Mă clatin din toate mădularele“ ( Iov 9:28), căci știa că nu lasă Dumnezeu fără pedeapsă nici o datorie a păcătosului: ,,Pentru că știu că nu mă vei lăsa pe mine nepedepsit.“
Apoi, pentru ca tu, frate, să cîștigi pocăința cea adevărată, îți trebuiesc patru lucruri, ca și unui grădinar care vrea să facă o livadă într-un loc sălbatic: 1) întîi, el taie odraslele și ramurile pomilor sălbatici; 2) apoi, scoate toate rădăcinile acelor pomi, căci, de vor rămîne rădăcinile, acestea scot iarăși odrasle; 3) în locul acelor pomi sălbatici, el sădește pomi roditori; 4) după care, trebuie să păzească cu mare atenție acești pomi de orice vietate și întîmplare rea, pînă ce vor prinde rădăcini și vor ajunge ca să facă roade.
Așa și tu, frate, mai întîi trebuie să tai odraslele și ramurile păcatului, adică să iei o hotărîre neclintită, cu toată voința și inima ta, ca să nu mai faci păcatul altă dată și să te îndepărtezi de orice faptă și orice lucrare alui, așa cum te îndepărtezi de pedeapsă și de moarte. Depărtarea de la păcat ți-o va pricinui rugăciunea neîncetată către Dumnezeu, Care te păzește cu darul Său și-ți aduce aminte de moarte, de judecată și de osîndă. Apoi, mărturisirea deasă a păcatelor tale și împărtășirea cu dumnezeieștilor Taine, dacă nu ai vreo împiedicare. Dar mai ales îți va ajuta ție la aceasta fuga de toate pricinile păcatului și, întîi de toate, de vederile cele rele, de vorbirile și de prieteniile cu cei cu care ai păcătuit. Mai pe scurt spus: Fugi de toate pricinile care vatămă sufletul tău!
În al doilea rînd, trebuie să tai nu numai ramurile păcatului, prin îndepărtarea de faptele lui, ci să-i scoți și rădăcinile. Iar rădăcinile păcatului sînt înclinările cele rele, împătimirile, deprinderile, obișnuințele, patimile și toate poftele păcatului, care rămîn înrădăcinate în adîncul inimii tale și după ce nu mai lucrezi păcatul și te depărtezi de fapta cea rea. Pentru a smulge și dezrădăcina cu totul din inima ta aceste rele înclinări, împătimiri, deprinderi, obișnuințe și rădăcini ale păcatului trebuie să te nevoiești însă, frate. Pentru că, de nu le vei scoate, este primejdia ca ele să odrăslească din nou și să nască fapta păcatului, după cum zice marele Vasile: „Căci - după cum, dacă cineva ar voi să taie ramurile sadului, dar să lase rădăcina, nimic nu a făcut; căci, rămînînd rădăcina, ramurile iarăși odrăslesc - la fel și unele păcate nu-și au începutul de la ele, ci răsar din altele; deci toată nevoința este ca cel ce voiește să se curețe de ele să scoată afară pricinile cele dintîi ale păcatelor“ (Hotărîre pe scurt, 289). Vedem pe mulți din cei ce se pocăiesc că au tăiat ramurile păcatului, făcînd deci lepădare desăvîrșită de răutate, că au hotărît să nu mai lucreze păcatul cu fapta, dar, pentru că nu au scos și rădăcinile din inima lor, se pleacă iarăși să poftească păcatul și îl cugetă adeseori cu mintea lor. Ei sînt precum Israilitenii care au ieșit doar cu trupul din Egipt, iar cu sufletul și cu înclinarea inimii lor au rămas tot acolo, căci își aduceau aminte și pofteau cărnurile, usturoiul și cepele Egiptului, zicînd: „Cine ne va hrăni pe noi cu carne? Căci ne aducem aminte de peștele pe care îl mîncam în Egipt în dar, de castraveți și de pepeni, de ceapă, de praz și de usturoi“ (Numeri 11:4,5). Așa și aceștia, lasă păcătuirea cu trupul, dar nu-și lasă și înclinarea, aducerea aminte și pofta lor cea către păcat. Căci îi iartă pe vrăjmașii lor, și le pun metanie și nu se răzbună asupra lor, dar numai cu gura și cu chipul cel din afară, iar în inimă mai păstrează încă o oarecare patimă a pomenirii de rău și nu-i iubesc pe vrăjmașii lor desăvîrșit. De aceea, cînd i se va întîmpla vrăjmașului său vreo nevoie rea, se bucură, iar de-l întîmpină pe el vreo norocire, se întristează. Și a hotărît să nu mai păcătuiască cu acea persoană cu care a păcătuit mai înainte, însă totdeauna are o aducere aminte către ea, o împătimire și o înclinare ascunsă, prin care, cu ochiul minții, și-o închipuie des și vorbește cu ea cu dulceață, și cînd e treaz, și cînd doarme. De aceea, adeseori își întoarce ochii săi cei dinafară ca s-o vadă și iubește să vorbească cu ea cînd este de față, iar cînd lipsește, vorbește cu dragoste despre ea. Precum femeia lui Lot, care s-a despărțit de Sodoma cu trupul, dar nu și cu inima, și de aceea s-a întors s-o vadă. „Și s-a uitat femeia lui Lot înapoi, și s-a făcut stîlp de sare“ (Facere 19:26). Sau cum fac bolnavii care se depărtează de bucatele cele vătămătoare și nu le mănîncă, temîndu-se să nu moară, dar întreabă des de ele. Și, neputîndu-le mînca să-și împlinească pofta cu ele, le iau numai în mîini, răsfățîndu-se cu ele și mirosindu-le, și îi socotesc foarte fericiți pe cei ce pot să le mănînce.[...]
Iar păcătoșii, ca niște nebuni și fără de minte, socotesc că este un lucru ușor a scăpa de păcat. Ei cred că a face un păcat sau o sută este același lucru. Dar nu-și dau seama, ticăloșii, că, cu fiecare păcat lucrat, își pun în primejdie din ce în ce mai mare mîntuirea lor. Fiindcă mintea lor se orbește din ce în ce mai mult, iar inima lor se învîrtoșează; greutatea păcatelor crește mereu, iar ajutorul lui Dumnezeu lipsește ca să-i ajute; războiul diavolului se întărește din ce în ce mai mult asupra lor, iar puterile lor slăbesc, nemaiputînd să-l biruiască pe vrăjmaș. Despre aceasta, cu înțelepciune a zis un Dascăl că păcătoșii care se pocăiesc, ieșiți de curînd din starea de păcat și abia depărtați de la răutate, se aseamănă cu bolnavii care s-au sculat de curînd din boală. Căci, deși nu sînt bolnavi, sînt galbeni și slăbiți; mănîncă, dar fără de gust; dorm, dar fără să se odihnească; rîd, dar fără plăcere; umblă, dar mai mult se tîrăsc. Și, pe scurt, orice ar face, fac cu mare greutate și slăbiciune. Așa și păcătoșii care au lăsat de curînd păcatul, de se întîmplă să facă vreun bine, îl fac, dar nu cu sîrguința și rîvna ce se cuvine, ci cu mare greutate, căci rămășițele și rădăcinile păcatului sînt încă în inima lor și nu s-au vindecat cu desăvîrșire.
Dar rădăcinile și înclinările acestea rele cît și patimile păcatului ce aurămas în inima ta, frate, cum poți să le scoți? Știți că cei ce vor să scoată rădăcinile vreunui copac mare folosesc sape, cazmale, tîrnăcoape, securi și alte unelte. La fel și tu, ca să scoți rădăcinile cele rele ale păcatului, să folosești diferite unelte. Adică să folosești înfrînarea de la mîncare, de la somn, plecările de genunchi, culcările pe jos și orice altă rea pătimire a trupului. Căci acestea nu numai că scot pămîntul ce este împrejurul rădăcinilor, mișcîndu-le și clătindu-le pe acestea, ci le și lovesc și le taie, lovind inima în care sînt sădite aceste rădăcini, după cum zice Avva Marcu Pustnicul: „Fără de zdrobirea inimii, este cu neputință a se izbăvi de răutate. Iar pe inimă o zdrobește înfrînarea din trei părți, adică a somnului, a pîntecelui și a odihnei trupești.“ Însă securea cea mai ascuțită și mai tăietoare decît toate, care poate tăia și scoate toate aceste rele rădăcini ale păcatului, este durerea inimii, despre care am zis mai sus, apoi zdrobirea și mîhnirea sufletului. Durerea în inimă ți-o va pricinui aducerea aminte și cugetarea la aceste fapte ale tale: 1) că ai vătămat pe Dumnezeu și darurile Lui cu păcatele tale; 2) că te-ai arătat nemulțumitor la atîtea nenumărate faceri de bine ce ți le-a făcut ție Dumnezeu; 3) că ai făcut o mare nedreptate și ai defăimat răscumpărarea ce ți-a făcut-o ție Fiul lui Dumnezeu cu atîtea pătimiri și cu însuși Sîngele Său; 4) că te-ai vătămat pe tine însuți, și vremelnic, și veșnic, cu păcatele ce le-ai făcut; 5) că ai pierdut pe Dumnezeu și darul cel dumnezeiesc al înfierii și al dreptății pe care-l aveai; 6) că te-ai lipsit de fericirea cea veșnică a raiului; 7) că te-ai pedepsit cu o osîndă și pedeapsă veșnică din pricina păcatelor tale.
Iar durerea aceasta se cuvine să fie atît de mare, atît de lucrătoare și de desăvîrșită, după cum este durerea unei femei care și-a pierdut unicul ei fiu, sau pe bărbatul cel iubit. Sau ca durerea unui cuțit sau a unui ac mare, sau a unui spin ce ți-ar vătăma piciorul tău. Despre care zice David: „Întorsu-m-am spre chinuire, cînd s-a înfipt mie ghimpele.“ Această durere și scîrbă să apese neîncetat inima ta ca într-un clește și, zdrobind-o, s-o facă să scoată cînd lacrimi, cînd suspine. Avva Isaac Sirul a zis că „pocăința este inima zdrobită și smerită“ și că „pocăința este să le părăsești pe cele de mai înainte și să te scîrbești pentru ele“. Iar Sfîntul Ioan Scărarul zice: „Pocăința este necăjire tare a pîntecelui și lovire a sufletului spre simțire puternică“.
Această durere și scîrbă a inimii se cuvin să fie de-a pururea, după cum de-a pururea este și pocăința. Pentru aceasta și tu, frate, se cuvine să ai acest fel de durere în inima ta. Căci, dacă ai această durere, atunci ai și pocăința. Dar îndată ce ea va lipsi din inima ta, numaidecît și tu vei fi lipsit de pocăință, după cum zice Gheorghe Coresi, împreună cu ceilalți Cuvîntători de Dumnezeu. De aceea a zis dumnezeiescul Isaac Sirul: ,,Nici una din faptele cele bune nu este mai înaltă decît pocăința. Căci lucrarea ei nu poate să se sfîrșească vreodată“ (Cuvîntul 557)
Trei pricini sînt pentru care se cuvine ca durerea inimii să fie necurmată:

Întîi, pentru că, îndată ce face păcatul de moarte, omul este vrednic de a fi omorît trupește de Dumnezeu și de a fi lipsit de viața aceasta, cum era în Legea Veche, cînd păcatele cele de moarte erau pedepsite cu moartea trupească, și astfel cei vinovați erau aruncați în chinul cel veșnic. Însă Dumnezeu, pentru iubirea Sa de oameni, nu-l mai omoară pe cel ce a păcătuit, ci-l lasă să trăiască, ca să se pocăiască în toată viața lui pentru păcatul ce l-a făcut, după cum zice Avva Marcu: ,,Altădată, cel ce s-a făcut vrednic de moarte, după Lege s-a omorît. Iar cel ce trăiește, întru credință trăiește, pentru pocăință“ (Cuvînt pentru pocăință). De aceea, după ce omul va cădea în păcat, și încă de moarte, nu mai poate fi fără grijă în toată viața lui. El este dator ca în fiecare zi să se mîhnească, să pătimească durere, să se pocăiască, să se îngrijească pentru păcatul făcut, cu toate că a luat iertare de la duhovnicul lui. După cum și Proorocul David - cu toate că a fost iertat de Dumnezeu, prin Proorocul Natan, pentru cele două păcate de moarte ce le-a făcut, și cu toate că a împlinit îndeajuns canonul pentru ele, cu răzvrătirea ce i-a făcut-o fiul său Avesalom cînd l-a alungat din împărăția sa – totuși el nu a încetat de a se îngriji, a se pocăi și a plînge pentru ele în toată viața sa, căci zice: ,,fărădelegea mea eu o voi vesti și mă voi îngriji pentru păcatul meu“ (Psalmul37:18). Și iarăși, în altă parte: ,,Spăla-voi în fiecare noapte patul meu, cu lacrimile mele, așternutul meu voi uda“ (Psalmul 6:6). Iar „pat“,numește David locul unde a făcut prea-curvia, iar „așternut“, locul undea dat hotărîrea morții asupra nevinovatului Urie, după cum tîlcuiesc unii Dascăli. Pentru aceasta, și Apostolul Petru, de cîte ori auzea cocoșul cîntînd, își aducea aminte de lepădarea ce o făcuse, și se pocăia și plîngea, după cum zice Sfîntul Clement, ucenicul lui. De aceea zice și dumnezeiescul Ioan Gură de Aur: ,,Suspină cînd ai păcătuit. Și aceasta o fă neîncetat, că aceasta este mărturisire. Nu acum vesel, iar mîine trist, apoi iar vesel. Ci totdeauna în plîngere și zdrobire de sine. Căci zice: ,,Fericiți cei ce plîng“, adică cei ce fac aceasta neîncetat. Să petreci făcînd aceasta neîncetat, să iei aminte de tine și să-ți zdrobești inima ta, după cum plînge cel ce și-ar pierde un fiu adevărat“ (Cuvîntul 5 la Epistola a doua către Corinteni).
A doua pricină pentru care durerea inimii și pocăința se cuvin să fie neîncetate este că fiecare păcat e o rană. Și, deși rana s-ar tămădui, însă semnul și cicatricea rămîn în suflet și nu se pot șterge desăvîrșit în viața aceasta, după cum zic cei mai mulți (ca să nu zic toți) Teologii. Pentru că cel ce a furat, sau a desfrînat, sau a ucis, numai o dată, nu poate să mai fie nevinovat și curat prin pocăință ca și mai înainte desăvîrșirea acestor păcate. De aceea, de cîte ori și-ar aduce aminte păcătosul de păcatele sale și ar vedea semnele și urmele rănilor pricinuite de ele, este cu neputință să nu se mîhnească pentru ele, să nu plîngă și să nu se pocăiască, chiar dacă rănile lui ar fi tămăduite. Deci semnele și cicatricele tuturor păcatelor rămîn în suflet neșterse, după cum am zis, dar mai ales păcatele cele trupești. Pentru aceasta, și marele Vasile, în cuvîntul său pentru fericire, zice că pocăința poate ierta păcatul unui bărbat sau al unei femei ce și-au stricat fecioria lor curvind, dar nu o poate face pe cea stricată ca pe o fecioară. De aceea, celor ce au curvit, acest lucru trebuie să le pricinuiască plîns în toată viața lor. ,,Că pocăința iartă păcatele, dar pe cea stricată neputînd s-o facă ca și pe cea nestricată, în toată viața ei ea se tînguiește. Căci cum se va face nestricat cel care este stricat? Și cum cel odată rănit cu pofta, cu dulceața și cu patima, se va face ca cel nerănit, petrecînd în trupul și în sufletul lui semnele stricăciunii?“ Iar la sfîrșitul cuvîntului pentru pocăință zice: ,,Este vindecare și după rană, dar rămîne cicatricea.“ Iar dumnezeiescul Grigorie zice: ,,Din vechime nu este punere în starea cea mai dinainte (de păcat), cu toate că o vom căuta pe ea cu multe suspine și lacrimi, din care abia vine tămăduirea cu cicatrice. Că așa credem că vine (tămăduirea).“ Încă și Sfîntul Chiril al Ierusalimului zice la fel: ,,Și întinăciunile păcatelor rămîn în trup. Căci - după cum rana mergînd înainte în trup, cu toate că s-ar face o oarecare tămăduire, cicatricea însă rămîne – așa și păcatul rănește și trupul și sufletul, și rămîn semnele cuielor în toate.“ Și Sfîntul Isidor Pelusiotul tot așa mărturisește, zicînd: ,,Pentru că ai auzit că s-a dat pocăință, nu merge fără frică spre a păcătui, ca și cum negreșit te vei vindeca. Ci să știi că, în primul rînd, mulți nici de pocăință n-au mai avut vreme, luînd pedeapsă chiar în greșeala lor; iar apoi pentru tămăduirea patimilor trebuie multă vreme de pocăință. Pentru că și de durere este trebuință, și de postire, și de priveghere, și de milostenie, și de rugăciune și de toate ca acestea, ca să se vindece rănile ce s-au făcut mai înainte.“
Altă pricină din care se cuvine să înțelegi că, măcar de s-ar vindeca, totuși cicatricea arată rana. Căci nu este la fel trupul întreg și trupul tămăduit, nici haina care nu este ruptă și haina ruptă, cu toate că s-ar putea ca, cu oarecare meșteșug, să fie făcută ca să nu se observe cu ușurință.
Iar tămăduire prin cicatrice se înțelege închiderea rănii, pe care și Dumnezeu făgăduiește să o facă, zicînd prin Ieremia: ,,Iată, îi aduc ei închegare și tămăduire“ (Ieremia 33:6). Iar marele Atanasie zice: ,,Celce se pocăiește încetează de a păcătui, dar are cicatricele rănilor.“ Iar dumnezeiescul Ioan Gură de Aur zice: ,,Dumnezeu, cînd va șterge păcatele, nu lasă nici cicatrice și nici urmă nu îngăduie să rămînă, ci împreună cu sănătatea dăruiește și frumusețea“ (Cuvînt pentru pocăință). Dar aceasta o zice pentru iubirea de oameni a lui Dumnezeu și nu pentru pocăința păcătosului, căci pocăința nu poate de la sine să facă aceasta. Și tot acolo zice, ca și cum ar tîlcui pe cea zisă: ,,Nu că de la sine pocăința poate să șteargă păcatul, ci fiindcă pocăința se amestecă cu negrăita iubire de omeni a lui Dumnezeu și cu nemărginita Lui bunătate.“ Pentru aceasta, și dumnezeiescul Ioan Pustnicul în canonul al 19-lea al lui zice: ,,Copilul, stricîndu-se de cineva, să nu vină la preoție. Căci, deși acela n-a păcătuit, pentru vîrsta cea nedesăvîrșită, dar vasul lui s-a spart și s-a făcut netrebnic de sfințita lucrare. Aceasta și Dumnezeu voiește să o arate prin cuvîntul ce l-a zis prin Proorocul Amos: ,,Fecioara lui Israil a greșit, și nu este cine să o ridice pe ea (5:2). Iar în Pateric citim că marele Macarie totdeauna se mîhnea și plîngea, căci cînd era copil mic furase niște castraveți dintr-o grădină.
A treia pricină a durerii și a pocăinței celei nesfîrșite este aceasta: nici un om, drept sau păcătos, nu este cu putință să rămînă fără de păcat și slobod de el, pînă la moarte. ,,Căci cine se poate lăuda că are inimă curată? Sau cine va cuteza să zică că este curat de păcate?“ (Pilde 2O:9). Că, în fiecare zi și în fiecare ceas, toți oamenii păcătuim, cînd cu lucrul, cînd cu cuvîntul, cînd cu gîndurile rele, hulitoare și urîte, întărîtînd pe Dumnezeu. Prin urmare, toți sîntem datori să avem durere în inimă și să ne pocăim în fiecare zi pentru păcatele noastre și să cerem iertare de la Dumnezeu, nu numai pentru păcatele dinainte, ci și pentru cele de acum și din fiecare zi. Pentru aceasta și Avva Isaac, întărind acestea, zice: ,,Iar înțelesul capitolului acestuia este să cunoaștem noi în tot ceasul că în aceste douăzeci și patru de ore ale nopții și ale zilei avem nevoie de pocăință“ (Cuvîntul 50)5.
Deci, frate, dacă ai această durere lucrătoare în inimă, după cum am zis mai înainte, să știi că ea va pricinui în sufletul tău multe bunătăți. Îți va aduna mintea în inimă, nelăsînd-o să-și aducă aminte de dulcețile păcatelor. Căci, din fire, în care parte a trupului se simte durerea, acolo aleargă și mintea. Iar această durere va face ca inima ta să verse otrava și undița păcatului ce a băut-o; o va înmuia și o va smeri și, puțin cite puțin, o va slobozi de patimi și de înclinările spre păcat. [...]
Această durere a inimii te va face să schimbi și bucatele, și băuturile, și hainele, și somnul și toată petrecerea ce o aveai înainte de a păcătui. Așa se cuvine să viețuiască cei ce se pocăiesc, adică în smerenie, în plîns, în rugăciune și în sărăcie. Întîi, că bolnavii nu duc aceiași viață ca și cei sănătoși, după cum zice Sfîntul Grigorie de Nyssa: ,,Nu trebuie cel ce este bolnav să ducă aceiași viață după cum o duc cei sănătoși. Că alta este petrecerea bolnavului și alta a celui sănătos. Acestea, la cel bolnav cu trupul. Iar cel ce se află rău cu sufletul, ocolind pe Doctorul cel fărăde trup și mărturisindu-se și arătîndu-și neputința cu fățărnicie, lasă să se nască și să se facă patima cumplită și să alunece spre mare greutate. Ci înțelepțește-te și cunoaște-te pe tine!“ Și iarăși: ,,Iar făgăduința noastră cere pocăință, dar faptele nu arată nici o osteneală. Căci avem aceeași petrecere a vieții ca și mai înainte de păcat. Veselia este aceiași, haina la fel, mîncăm la masă cu îndestulare, somnul - lung și dezlegat în sațiu, iar îndeletniciri și griji avem unele peste altele, pricinuind sufletului uitare de a sa purtare de grijă. Și numai numele pocăinței îl scriem deasupra, neroditor și nelucrător.“
Iar Sfîntul Marcu Ascetul, mergînd mai înainte, zice că, deși vom socoti că nu greșim noi cu voia, dar pentru păcatul cel strămoșesc ni se cade nouă să ne pocăim. ,,Altădată, cel vrednic de moarte, după Lege, s-a omorît, iar cel ce trăiește în credință trăiește pentru pocăință; deși nu pentru al său, ci pentru păcatul călcării poruncii“ (Cuvînt pentru pocăință). Într-o unire zice și marele Grigore al Tesalonicului: ,,Viața Creștinilor este o petrecere în pocăință, care este, și început, și mijloc, și sfîrșit.“ (Cuvînt la ajunul Botezului). De aceea, se cuvine să rogi și tu totdeauna pe Dumnezeu, zicînd împreună cu David: ,,Doamne, vindecă sufletul meu, că am greșit Ție“ (Psalmul 40:4). Însă să-L rogi întru durerea inimii tale, fiindcă – după Sfîntul Marcu Ascetul - ,,aducerea aminte de Dumnezeu face să se nască în inimă osteneala și durerea pentru cinstirea Lui“ (capitolul 131, Despre cei ce-și închipuie că se îndreptățesc din fapte).
În al doilea rînd, cei ce sînt sub canon pentru păcat de moarte, nu se cuvine să se bucure și să aibă aceeași petrecere și viață ușoară ca și ceilalți oameni, care nu sînt sub canon, după cum zice Proorocul Osea: ,,Nu te bucura, Israile, și nu sălta de bucurie ca păgînul, că ai desfrînat de la Dumnezeul tău“ (Osea 9:1). La fel zice și Sfîntul Ioan Scărarul: ,,Alta este înfrînarea ce se potrivește celor nevinovați și alta acelor vinovați. Cei dintîi au ca semn mișcarea trupului, cei de al doilea, lupta pînă la moarte și pînă la sfîrșit împotriva lui, cu neîmpăcare și fără îndurare“ (Cuvîntul 14). Și, în cele din urmă această durere te va face pe tine să fii monah, sau cel puțin să petreci viață monahicească fiind în lume.
Iar această durere și mîhnire nu este așa de amară încît să aducă deznădejde. (Că mîhnirea care aduce deznădejde se cuvine să o lepădăm, căci este de la cel viclean). Ci este dulce și făcătoare de veselie duhovnicească, căci este amestecată cu nădejdea mîntuirii, cu umilința cea prea-dulce, cu lacrimile și cu ușurarea conștiinței. [...]
Acum învață și cum se cuvine să sădești în inima ta pomii cei domestici și aducători de roade, în locul celor sălbatici de mai înainte. Adică, în loc de răutăți să sădești faptele cele bune; în loc de mîndrie, smerenie; în loc de lăcomia pîntecelui, înfrînarea; în loc de iubirea de argint, milostenia; în loc de asprime, blîndețea; în loc de patimile cele trupești, fecioria și întreaga înțelepciune; în loc de nedreptate și răpire, dreptatea și darea din cele ale tale; în loc de zavistie și urîciune, dragostea de frați; și în loc de călcarea poruncilor lui Dumnezeu de mai înainte, lucrarea și păzirea acestora. Căci nu este de ajuns frate, spre cîștigarea pocăinței celei adevărate și pentru mîntuirea ta, să scoți din inima ta numai rădăcinile păcatului și apoi să lași locul liber, ci trebuie să sădești în inima ta sadurile și pomii faptelor bune. Fiindcă, de vei lăsa inima ta goală, vor răsări iarăși în ea mărăcinii și pomii cei sălbatici, adică păcatele și patimile. Pentru aceea te sfătuiește pe tine Sfîntul Duh, prin David, scriitorul de psalmi, să fugi de cele rele și să faci cele bune. ,,Ferește-te de rău și fă binele“ (Psalmul 33:13). De aceea zice și Sfîntul Grigorie de Nyssa: ,,Din desfătare te-ai stricat? Cu postirea tămăduiește îndulcirea! Ți-a vătămat sufletul desfrînarea? Întreaga înțelepciune să se facă doctorie a bolii! Înfocarea cea gîndită a lucrat-o lăcomia de multă materie? Milostenia să golească umplerea, căci curățirea de cele pline este darea din ale tale. Ne-a vătămat pe noi răpirea de cele străine? Să se întoarcă ele către stăpînul! Minciuna ne-a adus aproape de pierzare? Adevărul cugetîndu-se să oprească primejdia!“ (Cuvînt pentru pocăință).
În al patrulea rînd și cel mai de pe urmă, după ce ai sădit faptele cele bune în inima ta, se cuvine să le păzești cît poți, pînă ce vor prinde rădăcini, adică pînă ce se vor face, prin obișnuință, deprindere în tine, după cum mai înainte s-au făcut în tine deprindere păcatele și patimile, și pînă ce vor înflori și vor face rod de mîntuire, și de pocăință adevărată și de iertare a păcatelor tale. Căci, de nu le vei păzi și îngriji, semănătorul neghinelor, diavolul, vine în timpul cînd tu dormi și ești fără de grijă și le dezrădăcinează, sădind iarăși neghinele și răutățile lui, după pilda Evangheliei, ce zice: ,,Asemenea este Împărăția cerurilor omului care a semănat sămînță bună în țarina sa. Dar, pe cînd oamenii dormeau, a venit vrăjmașul lui, și a semănat neghine printre grîu și s-a dus“ (Matei 13:24, 25). Și, de nu vei păzi faptele bune cu sîrguință, se întorc iarăși patimile în inima ta. Pentru aceea, Părinții au numit patimile „iubitoare de întoarcere“. Iar întorcîndu-se și aflînd locul inimii bine împodobit și lucrat, se înrădăcinează mai adînc decît înainte, și așa „cele mai de pe urmă ale tale se fac mai rele decît cele dintîi“, după cum a zis Domnul. Care lucru să nu ți se întîmple ție, iubitule, niciodată!
Iertarea adevărată și desăvîrșită a păcatelor are patru trepte, una mai înaltă decît cealaltă.
Prima treaptă este a urî păcatul din inimă, cînd îți aduci aminte de el, pentru frica ce încă o ai de a nu cădea iarăși în el, de a nu te îndulci de el și de a nu te pleca iarăși spre el. A doua treaptă, mai înaltă decît aceasta, este a-ți aduce aminte de păcatele tale fără patimă, fără dulceață, fără întristare sau urîciune. A treia treaptă, și mai înaltă, este cînd omul își aduce aminte de păcatele lui, și se bucură și slăvește pe Dumnezeu pentru mulțimea faptelor bune ce le-a cîștigat prin darul cel dumnezeiesc și prin pocăință. Iar a patra treaptă și cea mai de sus este a scoate cu totul din inimă înțelegerile cele pătimașe ale păcatului și a le uita într-atîta, încît să nu mai poată păcatul năpădi asupra ta. [...]
Vezi, frate, cum se cîștigă pocăința cea adevărată? Vezi cu ce osteneli și sudori se dobîndește adevărata iertare a păcatelor?7 Deci cum zici tu: ,,Să păcătuiesc, și apoi mă voi mărturisi și mă voi pocăi“? - ca și cum adevărata pocăință ar fi un lucru cam ușor. De aceea, ia seama de acum înainte, pentru dragostea lui Dumnezeu, și - cînd te va îndemna pe tine diavolul să cazi în vreun păcat, în loc să-ți înlesnești căderea zicînd: ,,Mă voi mărturisi, mă voi pocăi!“ - pune sufletul tău în această cetate cu zid nebiruit și zi-i: ,,Cine știe de mă voi mărturisi bine? Cine știe dacă nu cumva acest păcat pe care cuget să-l fac nu este cel de pe urmă pe care-l va suferi Dumnezeu, și va tăia funia răbdării Sale și mă va lăsa să cad în pierzare? Cine știe dacă Dumnezeu, după ce voi păcătui, îmi va mai da darul pocăinței celei adevărate, pe care nu l-a dat altor păcătoși, precum mi-a dat mie, și care acum se ard în iad? Cine știe dacă nu cumva, obișnuindu-mă să nu mă tem de Dumnezeu, nu voi aluneca puțin cîte puțin în viață defăimată și în cele din urmă în deznădejde?“ ,,Inima celui priceput va cugeta pilda“ (lisus Sirah 3:28).
Și tu, de vei fi priceput și înțelept cu inima, nu vei arunca, iubitule, mîntuirea ta într-o primejdie atît de arătată cum este aceasta. Adică a zice și a nădăjdui într-o mărturisire fără de roadă și într-o pocăință mincinoasă. Tu, în loc să legi nădejdea ta de-o funie puternică, pentru ca să te mîntuiești, o legi de un fir de ață putred și, îndată ce se va rupe, te vei afunda în noianul de foc veșnic și nemărginit. Iar funia cea puternică înseamnă a te depărta de fapta păcatului, a te lupta să dezrădăcinezi din inima ta, cu durerea cea lucrătoare, înclinările cele rele și să cîștigi pocăința cea adevărată și iertarea păcatelor tale, cu lucrarea faptelor bune și împlinirea poruncilor lui Dumnezeu. Iar a nu se depărta cineva de păcate este ca și cum ar înghiți fără de frică otravă neamestecată, nădăjduind că peste o vreme o va da afară din nou. Dar acest lucru dovedește că cel ce face astfel este un nebun care de bunăvoie își face un rău nemărginit, căci crede că este la sine ceea ce este numai în mîna lui Dumnezeu, adică hotărîrea că în cutare vreme se va pocăi. Și este sigur de ajutorul lui Dumnezeu că se va pocăi după vrednicie. Ca și cum Dumnezeu ar fi prieten al păcătoșilor, iar nu vrăjmaș neîmpăcat al lor și grabnic în a le răsplăti, Care urăște cu covîrșire orice păcat.
Să nu te amăgească pe tine, frate, tîlcuirea Părinților care au hotărît:,,Ai căzut? Scoală-te!“, adică de cîte ori vei cădea, scoală-te, și te vei mîntui. Oare aceasta este pocăința, a cădea și iarăși a te scula, a te scula și iarăși a cădea? Rea și amăgitoare este înțelegerea aceasta ce o faci tu la zicerea Părinților, căci Părinții au zis aceasta ca să scoată din oameni frica deznădejdii, și nu ca să-i facă pe ei să păcătuiască cu nădejdea mărturisirii și a pocăinței. Nicidecum! Căci zice Sfîntul Isaac Sirul: ,,Bărbăția pe care au pus-o Părinții în dumnezeieștile Scripturi pentru pocăință nu se cuvine nouă să o luăm spre ajutor la a păcătui. Căci ele ni s-au dat ca, liberîndu-ne simțirea de frica deznădejdii, să avem nădejde prin pocăință“ (Cuvîntul 70). Apoi, Părinții au zis: ,,Ai căzut? Scoală-te! Ai căzut? Ridică-te!“ Deci n-au zis: Ridică-te și cazi! -după cum sucit înțelegi tu. Căci mult se deosebește una de alta, pentrucă a cădea cineva, și apoi a se scula și apoi, după ce se scoală, iarăși să cadă, aceasta nu este și nici nu se numește pocăință, după cum zici tu, ci este și se numește de Sfîntul Apostol Petru „cîine ce se întoarce la vărsătura sa și porc ce se tăvălește iarăși în murdăria lui cea de mai înainte“ (2 Petru 2:22). Iar înțelesul drept al zicerii: ,,Ai căzut? Scoală-te!“ este acesta: de cade cineva în păcat, se cuvine să se depărteze de el cu toate puterile sale, ca să nu mai cadă în. el. Dar, dacă din neputința firii lui, și nu cu voia lui, s-ar întîmpla să cadă iarăși, se cuvine să nu se deznădăjduiască, ci îndată să se scoale, să se mărturisească și să se pocăiască, fără a pierde vremea. Fiindcă - după Sfîntul Ioan Scărarul - ,,a Îngerilor este a nu cădea, fiindcă nici nu pot. Iar a oamenilor este a cădea și degrabă a se scula, de cîte ori s-ar întîmpla aceasta“ (Cuvîntul 4).
Pentru aceasta, și tu, frate, deși ai căzut în neputință, să nu zici: Eu acum am căzut, de aceea să mai cad și să mai lucrez și alte păcate, fiindcă și așa sînt întinat. Și pe urmă mă voi mărturisi și mă voi pocăi pentru toate, făcînd depărtare de păcate!. Nu, frate, pentru Domnul, să nu asculți gîndul acesta, căci este al diavolului, care caută pierzarea ta. Ci, îndată ce vei păcătui o dată, să nu înmulțești păcatul, nici să nu-ți placă să te tăvălești în tină, căci zice Iisus Sirah: ,,Nu întîrzia a te întoarce la Domnul și nu amîna pocăința de la o zi la alta! (5:8)“, ci scoală-te și du-te la duhovnic și te mărturisește! Căci, cu cît rana este mai proaspătă, cu atît se va vindeca mai ușor; iar cu cît se învechește, cu atît mai greu se tămăduiește, după cum zice la Scară: ,,Căci, dacă rana este încă proaspătă și caldă, din fire este ușor de vindecat. Iar cele vechi, fiindcă sînt neîngrijite și părăsite, sînt cu anevoie de vindecat“ (Cuvîntul 6). Iar de nu vei avea timp potrivit să te mărturisești la duhovnic, pocăiește-te înaintea lui Dumnezeu, fără să amîni pocăința pînă atunci cînd te vei mărturisi. Caută să te împaci cu Dumnezeu prin durere, zdrobire și pocăință, după puterea ta. Și nici într-o noapte să nu te culci pînă ce nu vei cădea înaintea lui Dumnezeu, pocăindu-te, pînă cînd vei merge să te mărturisești duhovnicului. Căci a sta o singură clipă în păcat de moarte este o îndrăzneală nemaiauzită, fiind în primejdie de moarte, atîrnînd de un fir, care este această viață, deasupra adîncului tuturor răutăților, care este iadul. Și vai! Tu, ticălosule, nu stai numai o clipă în păcate de moarte, ci luni și ani. Iar ca să ieși dintr-o prăpastie ca aceasta, aștepți ziua Învierii, sau a Sfinților Apostoli, sau a Nașterii lui Hristos, ca să te mărturisești și să te pocăiești. Și joci, rîzi și dormi fără grijă, ca și cum ai fi vătămat un lucru nesimțitor, ce nu simte vătămarea pe care i-o faci și nu-ți poate răsplăti, iar nu sufletul tău cel cuvîntător și fără de moarte.
Dar ascultă această pildă înfricoșătoare: Un tînăr a fost legat cu inima cu legăturile dragostei de o desfrînată. Și, fiind mustrat foarte aspru de părinții lui, de rude și de duhovnic, a hotărît să rupă aceste legături și să se izbăvească de acest păcat cu o mărturisire amănunțită a tuturor păcatelor lui. Și le-a scris pe toate pe o hîrtie. Dar, la cercetarea pe care a făcut-o păcatelor lui, n-a adus și cuviincioasa durere și zdrobire în inima sa, după cum se cuvine să facă cei ce-și aduc aminte de păcatele lor și se pregătesc a le mărturisi. Și atîta de puțină durere a pus, încît, mergînd să se mărturisească, a trecut pe la poarta acelei desfrînate și, intrînd înăuntru, a hotărît să cadă iarăși în păcat. Și lîngă cele vechi, a mai adăugat unul, cu nădejdea că pe urmă le va mărturisi pe toate. Dar ce-a urmat? Fiind stăpînit de gîndul diavolesc, de a cădea în desfrînare, iată că a mai sosit un tînăr, iubitul aceleiași desfrînate, care, văzîndu-l pe acesta acolo, s-a mîniat și l-a omorît dintr-o singură lovitură. Și, luînd oamenii de acolo trupul lui ca să-l îngroape, au aflat la el hîrtia în care își avea scrise păcatele, ca să le mărturisească la duhovnic. O, moarte vrednică de jale! O, nădejde mincinoasă! O, gînd amăgitor al acestui tînăr nenorocit! [...]
Zice Sfîntul Marcu: ,,Lucrul pocăinței se țese din aceste trei fapte bune: din a-ți veghea gîndurile, a te ruga neîncetat și a suferi scîrbele ce vin asupra ta.“ Și iarăși: ,,Toată durerea să ți se facă ție învățător de bună voie și spre aducere aminte. Și nu-ți va lipsi ție pricină către pocăință.“ Iar în alt loc: ,,Suferind toată scîrba ce vine fără voia ta, cuget-o și vei afla în ea surpare a păcatului!“ Iar Sfîntul Ioan Scărarul zice: ,,Semnul pocăinței celei cu deamănuntul și adevărate este a nesocoti pe noi vrednici de toate necazurile cele văzute și nevăzute care ni se întîmplă nouă, și încă de mai multe“ (Cuvîntul 5). Iar dumnezeiescul Grigorie al Tesalonicului zice: ,,Cel ce se socotește pe sine vinovat se dă pe sine doctoriilor celor mai lucrătoare ale pocăinței, și așteaptă totdeauna orice scîrbă și primește toată ispita ca potrivită și cuvenită lui. Și se bucură, fiindcă, după ce a căzut, a cîștigat curăția sufletului. Și o face pe aceasta pricină de cerere dureroasă și covîrșitoare către Dumnezeu; și nu lasă numai nepomenirea de rău nealungată, ci le și mulțumește celor ce-l ispitesc și se roagă ca pentru unii ce i-au făcut bine. Pentru care el ia nu numai iertare de cele ce a păcătuit, după făgăduință, ci dobîndește și împărăția cerurilor și dumnezeiasca binecuvîntare.“ Iar cel ce nu iubește a se pocăi și a-și tămădui rănile păcatelor lui nu suferă cu mulțumire scîrbele ce-i vin, ci se tulbură, și cîrtește și caută răzbunare. Și să știe unul ca acesta că nici nu se pocăiește cu adevărat, nici nu-și tămăduiește păcatele lui, lucru pe care îl adeverește tot Sfîntul Marcu, zicînd: ,,Fiindcă, fără cele trei fapte bune zise mai înainte, nu se poate săvîrși lucrul pocăinței.“ Și, în alt loc: ,,Cînd sufletul păcătos nu primește scîrbele ce vin asupra lui, atunci Îngerii zic către el: Doctorit-am Babilonul, și nu s-a tămăduit (scolie la Cuvîntul 5 din Scară).“
Toți strigăm către Dumnezeu: ,,Doamne, miluiește!“ și: ,,Stăpîne, iartă-ne nouă fărădelegile noastre!“ – dar, cînd Dumnezeu ne trimite mila Sa și iertarea păcatelor noastre, noi le alungăm de la noi. Cum anume? Iată cum: cînd vine asupra noastră vreo scîrbă sau ispită, cu care Dumnezeu vrea să ne dea mila Sa și iertarea păcatelor noastre, noi n-o primim și nu suferim cu bucurie acea scîrbă, sau ispită, ci ne tulburăm și ne necăjim. De aceea, sîntem datori ca, pe lîngă durerile și ostenelile cele de voie și fără de silă ale pocăinței noastre, să suferim și durerile cele fără de voie și de silă ce ne vin nouă din afară; căci cele de voie, fiind mai ușoare, se binecuvîntează de cele fără de voie, care sînt mai grele, după cum zice Sfîntul Grigorie al Tesalonicului: ,,Prin răbdarea durerilor celor de voie și fără de voie, orice nevoitor se face desăvîrșit. Dar, fără primirea și suferirea durerilor celor fără de voie ce vin asupra noastră, nici cele lucrate de voie nu vor dobîndi dumnezeiasca binecuvîntare“ (Cuvînt către Xenia). [...]
Să lăsăm întîlnirile unora cu alții și vorbirile împreună, căci ele alungă de la noi pocăința, după Sfîntul Isaac, care zice: ,,Pocăința împreună cu vorbirile este chip găurit“ (Cuvîntul 58). Să iubim liniștea și fuga de oameni, fiindcă ele ajută foarte mult la cîștigarea pocăinței, după cum zice același Sfînt Isaac: ,,De iubești pocăința, iubește și liniștea. Și, dacă cineva ar grăi împotrivă despre acestea, să nu te cerți cu el“ (Cuvîntul 34). La acestea se adaugă și porunca pe care a dat-o Dumnezeu lui Cain după ce a păcătuit, căci i-a zis: ,,Ai păcătuit! Taci!“ (Facere 4:7) – adică: Cunoaște ce ai lucrat întru tine și, după cunoștința dobîndită, pocăiește-te pentru cele ce ai păcătuit! Iar în înainte-cuvîntarea Cuvîntului pentru tăcere și liniște al Sfîntului Isaac Sirul, tot așa se tîlcuiește, și se mai adaugă: ,,Cel care nu a putut să se liniștească și nici să se pocăiască nu a putut cunoaște ce este pocăința.“ Iar de nu putem să ne liniștim [mai mult], cel puțin să avem negreșit unul sau două ceasuri rînduite pentru aceasta, mai ales seara. Și atunci, retrăgîndu-ne într-un loc deosebit și liniștit și adîncindu-ne simțirile și mintea în inimă, să ne aducem aminte de toate păcatele noastre - atît de cele trecute, pe care le-am lucrat cu fapta, cu cuvîntul sau cu învoirea gîndurilor, cît și de păcatele pe care le-am făcut în ziua aceea - și să ne pocăim cu amar, cu întristare și cu durerea inimii noastre, cerînd iertare de la Dumnezeu. Pentru că Duhul Sfînt ne poruncește să facem așa, după cum zice Proorocul David: ,,De cele ce ziceți în inimile voastre, în așternuturile voastre vă căiți!“ (Psalmul 4:4). Tot așa a zis și Însuși Hristos tainic întru Duhul, slugii Sale, Sfîntului Simeon Noul Teolog: ,,Socotește să nu faci nimic dintre acelea ce te lipsesc pe tine de bunătățile acestea pe care te-ai învrednicit a le dobîndi. Iar de vei și greși cîndva, pentru aducerea aminte de smerenie, îngrijește-te a nu lăsa pocăința. Căci pocăința împreună cu iubirea Mea de oameni, pierd și păcatele cele trecute, și cele de față.“ Să nu lăsăm să treacă nici o zi fără să facem mîntuitoarea cugetare și această lucrare dumnezeiască. Căci zice Sfîntul Ioan Scărarul: ,,Nu te amăgi, lucrătorule fără de minte, că poți înlocui timpul (pierdut) cu alt timp. Căci nu va ajunge ziua să împlinești datoria față de Stăpînul“ (Cuvîntul 6). Iar marele Vasile zice: ,,De greșeală nu fi nebăgător de seamă, măcar de ar fi mai mică decît boldul. Ci sîrguiește-te mai vîrtos către întoarcere prin pocăință. Pocăința este mîntuire, iar neînțelegerea ei este moarte“ (Cuvînt pustnicesc pentru lepădarea de lume).
Dar de ce să grăiesc multe? Dumnezeu, iubiții mei, nu ne va învinui și osîndi în ziua morții și a judecății că nu am teologhisit, sau că nu am făcut minuni, sau că nu am ajuns mai înainte văzători. Nu! - ci fiindcă nu ne-am pocăit și nu ne-am întristat de păcatele noastre. Iar aceasta ne-o spune Sfîntul Ioan Scărarul: ,,Nu vom fi învinuiți - o prieteni! – nu vom fi învinuiți, la ieșirea sufletului, că nu am făcut minuni, nici că nu am teologhisit, nici că nu ne-am făcut înainte-văzători. Ci vom da seamă negreșit lui Dumnezeu pentru că n-am plîns necontenit“ (Cuvîntul 7). Pentru aceasta noi, păcătoșii, sîntem datori ca în fiecare zi (ca să nu zic în fiecare ceas) să ne cercetăm pe noi înșine de ne aflăm în pocăința cea adevărată. Și dacă - să zicem - în ziua aceea am făcut fapte bune, cu ajutorul lui Iisus Hristos, așa se cuvine să ne aducem aminte de fapta cea bună a pocăinței și niciodată, niciodată să n-o uităm. Iar ziua în care nu ne vom pocăi și nu ne vom întrista pentru păcatele noastre să o socotim pierdută, cu toate că poate am lucrat alte bunătăți în ea. De aceea zice Sfîntul Ioan: ,,Cel ce se pocăiește întru adevăr să ia aminte de sine, iar ziua aceea în care nu a plîns să o socotească pierdută, deși poate a făcut în ea alte bunătăți“ (Cuvîntul 5).
Pun sfîrșit și zic, cu Sfîntul Simeon Noul Teolog, că este de neapărată trebuință ca noi toți să ne tămăduim de patimi și de rănile păcatelor și apoi să păzim toate poruncile Domnului și să lucrăm toată fapta bună. Și, deși nu vom ajunge să împlinim toate poruncile Domnului și toate faptele bune, cel puțin este de neapărată nevoie să ne aflăm sănătoși, întregi, din partea rănilor și neputințelor păcatelor, prin porunca și fapta bună a pocăinței. Și, de vom muri sănătoși, vindecați de patimi și de păcat prin pocăință, ne vom duce în împărăția cerurilor. Iar dacă vom muri nevindecați, neputincioși, urîți și nepocăiți, ne vom duce în iad. Fiindcă împărăția cerurilor nu este pentru păcătoșii cei bolnavi, care nu s-au pocăit, ci este lăcaș și palat, care primește pe cei ce s-au îndreptat prin pocăință, adică pe bine-cinstitorii cei vrednici și drepți. De aceea, cei păcătoși, ca și mine, să strigăm totdeauna către Dumnezeu cu acele rugăciuni obștești ale Bisericii noastre Ortodoxe: ,,Sfinte, cercetează și vindecă neputințele noastre, pentru numele Tău! Și pe noi ne primește întru pocăință și mărturisire, ca un bun și iubitor de oameni!“ Amin!

BIBLIOGRAFIE: Sfîntul Nicodim Aghioritul, ,,Cuvînt pentru pocăință“, Ed.Credința Strămoșească, 1999.

Citește alte articole despre: smerenie, spovedanie

Ultimele din categorie