Și când fac ceva rău, tot cu această putere fac. Dacă Dumnezeu nu ar îngădui – El nu vrea să fac răul pe care îl fac, dar îngăduie, în virtutea tainei libertății – să fac fapta cea rea pe care o fac, El mi-ar lua viața chiar în clipa aceea și nu aș mai face... Dacă înțeleg asta mă cutremur: în tot ce am făcut astăzi, fără să-mi dau seama, am folosit puterea lui Dumnezeu! Și tot ce am făcut rău a fost răstignire pentru El pentru că am făcut, cu puterea Lui, ceva ce El nu voia să fac. Asta înseamnă că-L răstignim cu faptele noastre rele: folosim viața pe care ne-a dat-o și în care ne ține, împotriva Lui. Conștientizând asta vom fi mai motivați să punem toate gândurile și toate faptele noastre înaintea lui Dumnezeu. Nu va fi ușor, avem nevoie să ne străduim pentru asta, dar vom vedea încă de la primii pași că merită. Și e așa de simplu să punem acest început: ”Doamne, uite, acum pun rufele la spălat”; ”Doamne, uite, acum șterg praful”; ”Doamne, uite, acum fac patul”. E atât de simplu! Uităm, ne luăm cu altele și uităm, iar ne aducem aminte. Să facem din această chemare a Domnului și din această arătare a ceea ce facem o liturighie permanentă. Da, da, veți vedea, simplul fapt de a spăla vasele în care am mâncat în fața Lui, va deveni un gest lăuntric pentru că devine un gest de iubire în Numele Lui. Cel ce va veni după mine în bucătărie (de obicei mama sau soția) se va simți iubit. Și va fi o declarație de iubire mai bine primită decât niște vorbe ca: ”Ce dragă-mi ești! Da, am uitat să spăl oala aceea, dar te iubesc de nu mai pot!”. Da, spun și pretind că-i iubesc pe cei din familia mea, dar nu mă uit dacă am lăsat curat la baie, trântesc ușa când intru în casă, nu sunt atent, vorbesc prea tare, dau muzica prea tare, ”Dar eu te iubesc, mami, cum, nu simți că te iubesc? Te iubesc foarte tare. Uite, te pup, dacă nu mă crezi...” Desigur, are și iubirea declarată rostul ei, dar iubirea adevărată și dătătoare de bucurie este întrupată în gesturi și fapte. Să devenim conștienți, să ne întrebăm cât mai des: ”Doamne, ce fac acum? Pentru cine fac?” În felul acesta copiii noștri s-ar simți mult mai iubiți decât se simt acum.

Cea mai duhovnicească formă de iubire este ascultarea

Mulți copii au probleme emoționale, au probleme de comportament, pentru că nu se simt iubiți de părinți. Și în ce constă această lipsă de iubire? În primul rând, în faptul că nu sunt ascultați, uneori nici măcar auziți, când spun lucruri părinților. O mamă poate să spună ”Acum am treabă, lasă-mă, vino mai încolo, du-te și te uită la televizor...” Sau: ”Iar  îmi spui toate prostiile! Mai bine îmi spui ce note ai luat azi.” Singura realitate care nu e prostie pentru mulți dintre părinți este nota. Prostii sunt tot ce simte copilul, tot ce nu înțelege, tot ce îl sperie sau îl doare...

Cea mai duhovnicească formă de iubire este ascultarea. Să tăcem total și să-l ascultăm pe cel care ne vorbește. Dacă nu avem timp, îi spunem: ”Uite, nu vrea să te ascult neatentă, dar peste o jumătate de oră, când termin treaba asta, te ascult.” Și relațiile dintre soți, și relațiile cu copiii, și relațiile de muncă sau de prietenie se schimbă dacă învățăm să ascultăm. Să ascultăm total. Noi nu ascultăm niciodată. Faceți exerciții să vedeți că niciodată nu ascultăm. Începe cineva să vorbească, noi zicem: ”A, știu ce vrea să spună!” și ne pregătim replica fie ca să-l contrazicem, fie ca să schimbăm subiectul. Celălalt simte, pentru că adevărata comunicare este și dincolo de cuvinte și se irită, și ne irităm unul pe altul și nu mai ajungem la comunicare. Când ascultăm pe cineva vom descoperi cu uimire că l-am înțeles și chiar dacă nu vom fi de acord cu cele spuse sau nu putem face nimic, cel ascultat se va simți iubit și ajutat. Mai ales dacă ne-am rugat în timp ce ascultam.

Poate că mă repet, dar vă rog să încercați ca orice ați face, să puneți gândul acesta: ”Acum, în chiar ce fac acum, pot să mă întâlnesc cu Dumnezeu dacă-mi aduc aminte de El și mă arăt Lui și pot să simt bucuria pe care El mi-a dat-o și care este în mine, indiferent ce aș simți cu simțurile mele, indiferent ce aș simți cu sentimentele mele.” Acum știm că avem două dimensiuni ale simțirii, cea psihosomatică și cea duhovnicească și că putem simți diferit în același timp. Așa vom putea să nu ne identificăm doar cu simțirile trupești sau emoționale și să devenim conștienți de cele ale duhului. Așa voi putea să simt bucuria că în Hristos sunt în relație de frate și soră cu orice semen al meu și că El îmi dă putere să iubesc așa cum mi-a poruncit, dar și întristarea, sau iritarea, sau satisfacția născute din gesturile ocazionale.

Mentalitatea Noii Ere ne ademenește cu valori spirituale

E foarte important să învățăm asta astăzi pentru că felul în care suntem atacați acum, felul în care suntem smulși din relația cu Dumnezeu acum se deosebește de felurile prin care vrăjmașul a luptat de-a lungul istoriei. Astăzi, majoritatea oamenilor nu mai sunt materialiști. Acum mentalitatea Noii Ere care este și vine la noi ne ademenește cu valori spirituale. Da, să fim atenți, că toți oamenii au duh, dar nu toți oamenii sunt înduhovniciți. Pentru că înduhovnicit este numai acela care în duhul lui a primit Duhul Sfânt și lucrează poruncile lui Dumnezeu în Duhul Sfânt. Ceilalți oameni sunt spirituali, au intrat în partea înaltă a sufletului lor, pot intra în duh; yoghinii, de exemplu, prin meditație, reușesc să-și vadă lumina sufletului, adică lumina duhului. Dar, cum ne învață Părintele Sofronie în duhul Sfinților Părinți, ei rămân la nivelul de creatură. Or, noi suntem chemați să ne îndumnezeim. Mai mult, trezindu-mi duhul fără Dumnezeu, duhuri vrăjmașe îl vor infesta cu prezența lor, că diavolul are strategii nenumărate și lucrători mulți la număr. Legiuni!

Vechea mentalitate a lumii a generat multă violență și cruzime. Istoria omenirii este plină de sânge. Oamenii sunt frânți, zdrobiți și osteniți de ctele de violență. Dar nu vor să se întoarcă la Dumnezeu ca să-i vindece și să-i odihnească, ci scornesc o nouă mentalitate: cea a păcii universale, dar fără Dumnezeu-Omul, Mântuitorul lumii, ci cu un dumnezeu ”același orice nume i-am da și oricum ne-am închina lui”. Un dumnezeu care este chiar omul. Vechea poveste în haine noi! Da, acum, învățătura și tehnicile acestei mentalități noi sunt extrem de rafinate și cu adevărat spirituale, adică inspirate duhului omenesc de spirite, de duhurile vrăjmașe îmbrăcate în haine de lumină. Ele sunt și ”bune” din punctul de vedere al omului autonom – ne învață cum să ne rezolvăm conflictele, cum să avem gândire pozitivă, cum să avem o stare de bine, cum să ne dezamorsăm sentimentele negative, să le înlocuim cu sentimente pozitive... Și chiar sunt bune, tehnic vorbind. Eu le învăț și le folosesc pentru că sunt instrumente ca și un program de computer. Dar trebuie să avem grijă ca să nu ne însușim, odată cu ele, și credințele, mentalitatea, ci să le transformăm pe toate în rugăciune, în împreună-lucrare cu Dumnezeu. Să nu cădem robi acestor tehnici. Și există foarte multă literatură, foarte multe cărți cu sfaturi foarte bune: ”E bine să faci așa, să mănânci așa”. Dacă intrăm în acest joc, nu vom mai cunoaște drumul de ieșire, pentru că zicem: ”Dar pe mine metoda asta m-a adus și sunt liniștit”, așa cum pe un yoghin care a mers până la levitație el zice: ”eu am trăit minuni, ia uitați-vă, eu stau în aer!” Bun, și? Ce-ai făcut acolo?

Adică, am nevoie să știu care e scopul vieții mele, care este problema mea? Să stau în aer? Dacă L-am primit pe Hristos Dumnezeu ca Domn și Stăpân al vieții mele, scopul meu este să intru în Împărăția Lui, să intru în bucuria Lui pe care nu o mai ia nimeni de la mine. Asta voi căuta: să trăiesc bucuria aceasta pe care mi-a făgăduit-o El. Orice altă stare de bucurie este mincinoasă... Nu m-am născut pentru o stare de bine. Dumnezeul meu și Mântuitorul meu m-a anunțat că vor fi vremuri grele, că voi avea necazuri, că trebuie să-mi port crucea,că voi fi bătută, scuipată și judecată, dar că toate acestea nu-mi vor lua bucuria pe care nimeni și nimic n-o poate lua de la noi pentru că e a Lui. Numai așa vom putea rezista!

Și să nu uităm și să mărturisim lumii că nu avem viață în noi fără Dumnezeu. Și Dumnezeu trebuie mâncat și ca să-L mâncăm trebuie să ne pregătim pentru asta. Și să ne mutăm întreaga atenție și dorirea la bucuria Lui, iar necazurile inerente vieții pe acest pământ să le transformăm în tot atâtea locuri de întâlnire fierbinte cu Dumnezeu. Așa să ne ajute Dumnezeu! (Monahia Siluana Vlad, Deschide cerul cu lucrul mărunt, Doxologia, Iași, 2013)