Atunci când nu este falsă, o comunitate creştină se înfige ca un spin în trupul lumii, se impune ca un semn şi se raportează la lume ca la un loc de întâlnire între om şi Dumnezeu - un loc al dialogului dintre făptură şi Evanghelie, un loc unde omul soseşte, pricepe şi trăieşte, în sfârşit, un loc unde prezenţa creştină se pune în slujba celorlalţi.

Au oamenii Bisericii cunoaşterea cuvenită a mediului social şi a condiţiilor umane concrete? Au ei omeneasca înţelegere de a spune fiecărui ins, care este sensul exact al vieţii, al muncii şi al locului pe care-l ocupă în lume?

Nu devii peste noapte propovăduitor. A te apropia de om, de omul modern, este o artă. Esenţială este acea putere minunată de a te pune în pielea lui, de a privi lumea cu ochii lui şi de a aduce încet la suprafaţă ceea ce dormitează în el: comuniunea. Esenţial este să te estompezi, pentru a-L lăsa pe Hristos să vorbească.

De atâtea ori se întâmplă ca o construcţie teologică sau o formulă abstractă să se dărâme în faţa unei crime, a unei morţi sau a unei singurătăţi!

Am văzut oameni cenuşii, murdari şi urâţi care - asemenea unui vechi diamant pe care-l ştergi de praf, încălzindu-l apoi în podul palmei - se transformau brusc într-un fuior de lumină.

Dincolo de faţada obiecţiilor intelectuale, a cinismului sau a indiferenţei, orice om îşi ascunde de fapt izolarea şi nevoia unei prezenţe.

Primeşte-L pe Hristos ca "mâncare" şi "băutură" şi umblă apoi prin lume ca un sacrament viu, ca o Cină de Taină mişcată pe dinăuntru. Căci printr-un om - fie el şi tăcut - Hristos va vorbi din nou lumii şi se va da tuturor drept hrană.

(Paul Evdokimov, Iubirea nebună a lui Dumnezeu, Editura Anastasia)