Săturând patru mii de oameni cu şapte pâini, Domnul „intrând îndată în corabie cu ucenicii Săi, a venit în părţile Dalmanutei”, ca şi cum nu ar fi făcut vreun lucru deosebit. Aceasta este adevărata facere de bine: să făptuieşti şi iar să făptuieşti, fără să iei aminte la faptele tale şi să tinzi înainte, uitând mereu cele lăsate în urmă. La oamenii plini de bunătate, acest lucru vine firesc. Aşa cum voinicul ridică greutăţi mari fără să bage de seamă, iar cel plăpând nu poate să uite nici când a ridicat o greutate mică, cel puternic în bunătate săvârşeşte tot binele fără să se sforţeze, ca din întâmplare, iar cel sărac în bunătate fără sforţare nu poate să se descurce: îşi şi aminteşte de ea, mereu o are în faţa ochilor. Inima bună însetează să facă bine şi nu e mulţumită până nu face bine pe săturate, aşa cum omul nu se satură până ce nu mănâncă îndestul. Când simte omul foamea, îşi aminteşte de prânz, iar după ce foamea este astâmpărată, uită de mâncare: cel cu adevărat bun îşi aminteşte de fapta bună până ce n-a făcut-o, iar după ce a făcut-o, uită de ea îndată.

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, Editura Sophia, București, pp. 166-167)