Ajunul Anului Nou, între taină și tradiție

Cu Hristos, Nenăscutul născut și-n sufletele noastre, întineriți prin tinerețea Lui și înnoiți prin noutatea Lui, să ne îndreptăm spre Noul An cu năzuința de a-l petrece cu sănătate, belșug de lumină și împliniri. Dar mai ales, cu dorința de a ne trăi deplin strămoșeasca credință Ortodoxă: în întregul ei adevăr, în întreaga ei putere, în întreaga ei frumusețe, în întreaga ei sfințenie.

Cu bucurie, sete și foame de Dumnezeu, Biserica noastră strămoșească, îndeosebi după 1990, ne îndeamnă stăruitor ca noaptea dintre ani să o petrecem cu rugăciune în sfintele locașuri: întâi să ne întâlnim cu Dumnezeu, Cel Ce a făcut timpul și stăpânește veacurile, și apoi cine dorește, să se adauge petrecerilor citadine sau, de ce nu?, să împlinească alaiul de tradiții din noaptea de Anul Nou păstrate cu statornicie în lumea satului românesc.

Dacă în timpul regimului comunist doar pe la mănăstiri se săvârșeau slujbe de priveghere până la ore adânci din noapte, în sate și orașe acest lucru era cu desăvârșire oprit. În pofida interdicției, românii, credincioși și consecvenți relației cu Dumnezeu, nu au uitat niciodată spusele unei frumoase pricesne: „totdeauna lucrul tău să-l începi cu Dumnezeu”. Astfel, deși oamenii nu se puteau întâlni la biserica din sat sau din oraș ca în zilele noastre, mulți dintre ei își îngemănau rugăciunile săvârșite în tihna casei lor, petrecând cu Dumnezeu la cumpăna dintre ani, începând veleatul cu Cel mai presus de timp, după cum se întâmpla în vremea copilăriei mele.

Nu am să uit niciodată taina nopții dintre ani, așa cum mi s-a descoperit la vremea nevinovatei vârste, când noi, junii, ne pregăteam să mergem cu uratul. După ce în serile pașnice ale Crăciunului repetițiile se întețeau, iar tobele, buhaii și harapnicele se auzeau tot mai des, în ajunul Anului Nou, ulițele satului se umpleau de larmă, căci ieșeam să le urăm gospodarilor cele cuvenite.

În toată zarva țâncilor, mama trebăluia de zor să împlinească o rânduială din bătrâne vremi statornicită: cu două zile înainte de trecerea dintre ani, pregătea cu multă migală colacii cu care avea să-i primească pe urători, numindu-i „colacii Sfântului Vasile”. Apoi, cu o grijă aparte, primenea candela, amintindu-ne că se înnoiește timpul și toate se cade să fie curate. Din aceeași ancestrală rânduială făcea parte și obligativitatea copiilor de a îngriji de lighioanele din curte: și bunica, și mama „ne informau cu toată convingerea” că doar odată într-un an, adică în noaptea de ajun, animalele capătă grai și „nu se cade să se vaite la cele ale vecinilor că nu sunt bine îngrijite și hrănite”. Nu vă închipuiți ce credibilitate aveau în mintea noastră aceste legi nescrise și rostite cu deplină fermitate de părinți ori de bunici. Cu o atenție sporită de râvna ca necuvântătoarele din gospodărie să aibă cu ce se mândri în fața suratelor învecinate, eu și frații, ajutați de tata, pregăteam totul ca pentru o veritabilă inspecție, pe care mama o făcea în fugă; abia după aceea ne dădea îndelung așteptata dezlegare să plecăm la urat, dar nu înainte de a ne înfățișa la icoana Mântuitorului ca să facem o scurtă rugăciune, dorind ca lucrarea noastră să se așeze sub ochiul cel veghetor al Domnului, devenindu-ne călăuză pe ulițele satului. Seara ori târziu în noapte ne întorceam acasă, adeseori înghețați de frig și sleiți de foame, și ne năpusteam în bucătărie unde, întotdeauna, găseam bolborosind molcom o oală cu sarmale ce împrăștia în odaie un miros ademenitor. Dimineață o luam de la capăt cu sorcovitul, dar nu mult timp, căci era îndătinată și ajungerea la biserică, unde slujba căpăta un aer cu totul special, iar oamenii se arătau dornici să simtă și primenirea duhovnicească odată cu cea a timpului.

Mai târziu am aflat că bunica și mama în noaptea de ajun, după ce noi plecam cu uratul, începeau un fel de priveghere. La lumina candelei sau a focului din vatră rosteau sau citeau rugăciuni până după miezul nopții. Într-un an, fiind foarte răcit și neputând merge cu tovarășii mei la urat, am rămas cu bunica. Afară satul gemea de vuietele urătorilor, dar în casa bătrânei atmosfera părea desprinsă din filele patericului. Lumina candelei veghea odaia, iar bunica, ținând un ceaslov foarte vechi în mână, citea Acatistul Mântuitorului Hristos, iar apoi, a Sfântului Vasile cel Mare.

Așa petreceau bătrânii la cumpăna dintre ani, așa să petrecem și noi. Cu Hristos Nenăscutul născut și-n sufletele noastre, întineriți prin tinerețea Lui și înnoiți prin noutatea Lui, să ne îndreptăm spre Noul An, cu năzuința de a-l petrece cu sănătate, belșug de lumină și împliniri. Dar mai ales, cu dorința de a ne trăi deplin strămoșeasca credință Ortodoxă: în întregul ei adevăr, în întreaga ei putere, în întreaga ei frumusețe, în întreaga ei sfințenie.

De la același autor

Ultimele din categorie