Cred că este una dintre cele mai emoționale Evanghelii pe care le avem propuse de Biserică în ajun de Sărbătoare. Poate numai slujirea Prohodului Mântuitorului în Ziua Vinerii Mari e mai luminoasă în conținut decât această înșiruire de nume după nume după nume... Un șir de nașteri ce par că se fac din bărbați, crescând spre clipa Venirii lui Iisus Hristos, Mesia Cel așteptat. Care se încheie, în fapt, cu Evanghelia Nașterii Domnului – povestea nepoveste a Intrării în lume cu Trupul al lui Dumnezeu Fiul.

Este ca și cum ai privi într-un ochean răsturnat cu privirea spre trecut, pentru a vedea viitorul. Toată înșiruirea de nume și nașteri sunt, în fapt, verigile fundamentale ale genezei Așteptării Întrupării lui Mesia. Un efort de fidelitate și curăție sufletească, un efort de nădejde și iubire a unui Neam pârjolit de istorie și de răutatea ca de Iad a vieții. Acestor nume le datorăm Venirea clipei Nașterii Domnului și fără acești vajnici apărători ai credinței în Mesia noi, astăzi, și oricine ar fi fost ori va fi din trecut până în viitorul cel mai viitor, nu am fi avut credință. Adică Dumnezeu Întrupat. Pentru că nu ar fi avut de unde să-și aleagă trupul omenesc, feciorelnic și dispus la Har, întru care să se odihnească Voia lui Dumnezeu-Tatăl.

Niciodată altfel, Evanghelia aceasta are o doză de melancolie a așteptării care trece, cel puțin în cazul poporului român, în melancolia colindelor. Cele care amintesc de căutarea prin care Maica își află locaș ori despre gingășia animalelor la Venirea Mântuitorului, cele care amintesc de drumul pe pământ al Domnului cu Petru – hrănit cu dragoste doar la masa săracului – ori de tristețea radioasă a Magilor ce merg isteț, pe altă cale, spre țara lor au în ele melancolia acestei lecturi biblice. A unui neam ce a trecut fără să treacă. De foarte multe ori aud pe câte unii cum ne spun că în Scripturi nu sunt pomeniți morții cum facem noi, ortodocșii. Pare că sar peste primul capitol din Evanghelia lui Matei, care oferă modelul unui „pomelnic” de neam omenesc al Mântuitorului. Și numai din fundamentul său uman se vădește vie divino-umanitatea Mântuitorului, care asumă omenitatea și o ridică în Rai.

Pare că citim simplă înșiruire de nume dar, în fapt, ne lecturăm rădăcinile, fiecare după rostul lui. De aceea, când se pornesc câte unii pe extirparea Vechiului Testament din cultura sufletului ori a neamului – la noi a excelat excesivul A.C. Cuza – ideea lor dăunează însăși fundamentului creștinismului. Pentru că, odată cu Nașterea Domnului Hristos se naște creștinismul ca formă de trăire cu Hristos, de viață în Hristos, a adevărurilor fundamentale legate de mântuire. Nu e negociabilă rădăcina umană a credinței noastre, de aceea orice formă de lipsă de respect ori denigrarea unui popor care a așteptat în locul nostru se încadrează la extremism ieftin, nătâng. Fără a ne pierde vreodată luciditatea, merită să excelăm în iubire. Oricât de tare ne-ar urî cei care ne urăsc și oricât de tare ne-ar lovi cei care ne lovesc.

Evanghelia se încheie cu episodul Nașterii privit dinspre Iosif, verigă el însuși, în șirul ce urca dinspre Adam spre Mesia, Iisus Mântuitorul. Sensibil și curat sufletește, se sperie strașnic de sarcina neașteptată a Mariei. Om și bărbat-om știe că nimic nu rodește fără sămânță și se teme că a scăpat din grijă sufletul unei fecioare ce fusese afierosită – ani buni, la Templu – lui Dumnezeu. E o taină din sufletul său pe care numai trimiterea unui înger i-o vindecă de frică și neputință. O bună vestire a Bunei Vestiri care vindecă de îndoială, opusul fidelității, și crește credința, opusul fricii de Dumnezeu. Suntem în plin proces de vindecare a sufletului uman, în întâmpinarea Dumnezeu-Omului Ce vine să Se plimbe de astă dată în Grădina lumii, în răcoarea Peșterii, întrebând cu plânset de bebeluș: „Adame, Adame, pe unde mai ești? Pe unde mai sunteți, Adame și Eva?”. De astă dată, bărbatul-logodnic și femeia-Fecioară nu se mai ascund în margine de grădină, ci Îi calcă în întâmpinare: „Aici, Doamne, aici! Și nu te mai lăsăm să pleci întristat de păcatele noastre!”.

Astă Taină șade sub ochii noștri în Duminica dinaintea Nașterii Domnului care, anul acesta, este și Ziua Sfântă a Ajunului. Un Ajun „îngândurat” de tristeți și morți, dar și aprins de nădejde și drag, de încredere că Dumnezeu nu ne părăsește. În fapt, Se naște Emanuel care se tâlcuiește: Cu noi este Dumnezeu!

Colinde, colinde...

Sursa: tribuna.ro