Ne apropiem cu pași repezi de Slăvita Înviere! Program încărcat, activități solicitante care, nu arareori, ne răpun. Osteniţi, mulţi dintre noi nu reuşim să participăm la denii sau, dacă printr-un efort răzbim să căpătuim un dram de timp pentru slujbele speciale rânduite de Biserică în zilele premergătoare Praznicului, adesea ajungem istoviți. Unii Părinți glăsuiesc că astfel procedând facem ca sângerările Nevinovatului Răstignit să fie pricinuite nu doar de bicele aprig mânuite de chinuitori, ci și de nepăsarea noastră de a ne lăsa răpită sărbătoarea de grija preparării unei mese îmbelșugate ori de înghimpoasele „branduri” care se năpustesc în existența zilnică (să ne gândim doar la forfota pregătirilor; la magazinele ori piețele gemând de o mare agitată de oameni, toți grăbiți, dornici să vândă ori să cumpăre ceva; la „invazia” iepurașilor din ciocolată din magazine ori a celor luminați noaptea pe marile bulevarde ale orașelor). Să nu uităm însă că se cade să pregătim sărbătoarea nu doar trebăluind, epuizându-ne energia prin magazine după nesfârșite cumpărături, ci stăruind duhovnicește, pentru ca privirea cea lăuntrică a credinței noastre să prindă a desluși adâncul învățăturii dăruite nouă de Hristos prin Crucea şi ridicarea Sa din morți.

Dar, ca să ne împărtășim din negrăita lumină și bucurie a Învierii Domnului, trebuie, întâi de toate, să-L însoțim pe drumul suferinței și umilinței din dramatica săptămână a Sfintelor Sale Pătimiri. În lipsa părtășiei duhovniceşti, vom avea un Paști auster, chiar păgubos, fără lumina cea neînserată care să ne copleșească întreaga ființă. De aceea, să parcurgem cernitele zile încercând să-L ajutăm pe Mântuitorul nostru a-și duce Crucea, să gândim mai îndelung la semnificațiile acestor clipe tulburătoare.

În Joia Mare, potrivit sinaxarului zilei, prăznuim: spălarea picioarelor ucenicilor de către Mântuitorul Hristos, Cina Cea de Taină, rugăciunea din grădina Ghetsimani şi prinderea Domnului. În centru se află Cina Cea de Taină cu instituirea Euharistiei care se va face până la sfârşitul veacurilor în sfintele biserici, spre pomenirea jertfei Mântuitorului. Liturghia euharistică este Liturghia smereniei, a dragostei Lui, testamentul iubirii Sale de oameni: „Aceasta să o faceţi spre pomenirea mea”. De aceea în Sfânta și marea Joi se face o excepție de la postul aspru al întregii săptămâni prin dezlegare la untdelemn și puțin vin, tocmai pentru că este ziua Sfintei Euharistii, când la dumnezeiasca Liturghie se sfințește un agneț în plus, ce va fi pregătit a treia zi de Paști, prin uscare; el va constitui, de-a lungul anului, Împărtășania pentru copii, bolnavi ori alte cazuri speciale.

Cu rugăciunea din grădina Ghetsimani şi cu prinderea Domnului ne îndreptăm către Vinerea cea Mare a Sfintelor Pătimiri, numite de Biserică „sfinte”, „mântuitoare” şi „înfricoșătoare”. Sfinte, fiindcă Acela Ce le‑a răbdat este Sfântul Sfinților; mântuitoare, deoarece ele au reprezentat prețul răscumpărării neamului omenesc din robia păcatului; înfricoşate, căci nu poate exista ceva mai cutremurător decât ocara, rușinea şi batjocura aruncate de făptură asupra Creatorului întregului univers, Care ne-a arătat că iubirea se dovedeşte mai mare decât moartea. În această zi, numită și vinerea seacă, nu se oficiază Sfânta Liturghie, fiind vreme de ajunare totală. Vinerea Sfintelor Pătimiri este sumbră din toate punctele de vedere: iudeii şi‑au pierdut dreptul de întâi‑născuţi, Iuda moşteneşte Iadul din pricina deznădejdii, Petru se leapădă din mândrie de Învăţătorul său, cerul se întunecă, pietrele se despică. Pe de altă parte, aceeași zi ne arată că Dumnezeu, în marea Sa iubire de oameni, îl acceptă pe păcătosul ce se pocăiește în ultimul ceas: tâlharul de pe cruce. Numeroşi credincioși, fără studii teologice, simt și trăiesc într-un mod deosebit de intens înlăcrimatele ceasuri ale zilei premergătoare Sâmbetei celei Mari. Există zone din Moldova unde mulți dintre ei se îndoliază. Merg la denii îmbrăcați în straie cernite, postind negru. Alții ajunează aproape în întregime în săptămâna Sfintelor Pătimiri, gustând aghiazmă mare doar după slujba prohodirii Domnului. Unii refuză să deschidă televizorul ori radioul, rupându-se astfel din iureșul vieții cotidiene, căznindu-se să se afle cât mai aproape de Iisus, dulcele nostru Mângâietor, a Cărui iubire pentru noi nu cunoaște limite, căci în braţele Sale întinse pe Cruce Hristos îl primeşte pe tâlharul pocăit şi Îi este „sete” (Ioan 19, 28) să mântuiască tot neamul omenesc. De aceea Crucea devine mijloc de mântuire şi izbăvire. De acum înainte, ea nu va mai constitui un instrument de tortură ori de ruşine. Fărădelegea s‑a înfăptuit, dar totodată Domnul Şi‑a împlinit lucrarea răscumpărătoare: „Săvârşitu‑s‑a!”. Porțile iadului s-au zdrobit, căci Hristos, pogorându-Se în împărăţia întunericului, biruiește pentru totdeauna moartea, aducând în locul ei viaţa veşnică. De la spaima în faţa negrăitei coborâri a Domnului pentru biruinţa asupra morţii, Prohodul trece la odihna Sâmbetei celei Mari; după fapta cea neagră de vineri, acum se întrevăd zorile albe ale Învierii. Atmosfera tristă şi apăsătoare a Sfintelor Suferințe dispare încetul cu încetul, iar lumina învierii înaintează tot mai limpede.

Așadar, să ne alăturăm Domnului, mulțumindu-I neîncetat pentru nespusele Sale suferințe, răstignirea pe Cruce, moartea și îngroparea de trei zile îndurate pentru noi. Prin toate acestea, Hristos ne învață ce înseamnă iubirea, sacrificiul și nemurirea, punând înaintea ochilor minții noastre adâncurile fragilei viețuiri pământești, marcată de dureri și moarte, pentru ca, apoi, să ne arate viața veșnică și atotputernicia Sa dumnezeiască.