Mântuitorul este rugat de către un rabin al sinagogii, pe nume Iair, să-i vindece fiica, care era pe moarte. Nu ne putem decât imagina ce suferinţă era în inima bietului om, care vedea cum se sfârşeşte rodul iubirii sale, unicul său copil, în ghearele bolii şi ale morţii.

Însă în această rugăminte se află şi realizarea omului că orice învăţătură este inutilă dacă nu îl schimbă pe om, toate religiile acestei lumi sunt doar căutări disperate ale adevărului, fără ieşire dacă nu ajung la Dumnezeu care a venit printre oameni, care a devenit Om pentru a-i ridica pe oameni în slava Treimii. Religia Vechiului Testament, cunoscută de el în mare adâncime, era revelată de Dumnezeu, însă era doar o icoană şi o cale către prezenţa lui Dumnezeu printre oameni în Iisus Hristos, Mântuitorul întregului univers.

În vremea când Hristos mergea către casa mai-marelui sinagogii, o femeie cu scurgere de sânge se atinge de poala hainei lui, cu durerea tainică a omului rămas sărac de boală cumplită. Era privită de doisprezece ani ca fiind necurată. Nu avea dreptul să se atingă de nimeni. Viaţa curgea din ea cu durere şi risipire. Plângerea devenise felul ei de a fi. Şi totuşi cu îndrăzneala celui care ia cu asalt raiul, femeia necurată se atige de Dumnezeu Cel preacurat, şi cerurile se deschid în sufletul Lui, Izvorul cel pururea curgător de har dăruiteşte apa vindecării. Îndrăzneala este aşadar cheia porţilor raiului, puterea de astupa izvorul morţii şi a-l deschde pe cel a vieţii.

În timp ce Hristos îşi dăruieşte lumina vindecătoare, un om se apropie, mesager al morţii: „A murit copila ta, nu mai osteni pe Învăţătorul”. Ca şi cum ar putea osteni vreodată Cel ce pururea se osteneşte de la începutul universului pentru a dărui lumină lumii. Cel ce lucrează din veşnicie taina iubirii infinite, nu poate osteni în veac, căci caută de la facerea lumii pe omul pierdut, plânge de o întreagă istorie pentru înstrăinarea de moarte a lui Adam, se ascunde sfielnic, de o subtilitate infinită în fiecare om şi aşteaptă întoarcerea liberă a lui.

Când a auzit că i-a murit copila, omul s-a prăbuşit în abisul durerii. Când îţi moare un copil, întregul univers moare împreună cu el, îşi pierde iremediabil sensul, iubirea omenească se transformă în ţărână, viaţa devine proorocie a morţii. Părintele căzut se vede smochin neroditor, iubirea lui rămâne orfană pentru totdeauna. O albie infinită de durere se sapă în inima lui. Am văzut oameni care şi-au pierdut copiii. Ochii lor devin izvoare de plâns nevăzut, însă mai asurzitor decât toată zbaterea acestei vieţi. Pentru cine are ochi să vadă, ochii Maicii Domnului au devenit izvoare de plângere, iar după învierea Lui din morţi, albia durerii ei de mamă care şi-a văzut Fiul murind se umple de milostivire pentru toţi oamenii de pe pământ.

Vedem însă duioşia şi sensibilitatea lui Dumnezeu, cum nu lasă nicio clipă omul să se arunce în abisul durerii. Hristos îl apucă imediat pe omul deznădăjduit de mâinile sufletului, îl îmbrăţişează strâns, pentru ca omul să nu se piardă: „Nu te teme, crede numai şi se va mântui”.

În faţa cortegiului de plângători, Mântuitorul afirmă una dintre marile taine ale neamului omenesc. Copila n-a murit, ci doarme. Moartea este doar somnul binecuvântat dinaintea întâlnirii cu Părintele iubirii cereşti. Iar la reacţia de batjocură, de ignoranţă şi de duh lumesc al bocitorilor, Hristos îi scoate pe toţi afară, pentru că nu erau în stare să vadă Taina vieţii întorcând din morţi duhul copilei plecat din lumea aceasta. Cât de repede trece lumea de la plângere la batjocură, cât de superficială este durerea acestei lumi, conformism mimetic şi generator de nefiinţă.

Însă ce n-a înţeles nimeni a fost faptul că Vinecătorul din faţa lor era Dumnezeu, care cunoaşte infinitul şi întreaga istorie. În gestul învierii fiicei lui Iair şi al vindecării durerii părinţilor ei, Hristos a săvârşit proorocia Învierii lui din morţi şi vindecarea durerii Maicii Sale când Îl va vedea murind. Minunile Sale pe pământ sunt profeţii ale Învierii Sale din morţi, minunea esenţială şi veşnică a prezenţei lui Dumnezeu în inima omului.