Timpul îngrămădește zilele una în alta parcă speriat că n-or să încapă toate, iar noi oamenii încercând să ținem pasul, alergăm pierzând căciula, sărindu-ne lucrurile de prin traiste și rostogolindu-se în urma noastră împreună cu amintirile. Ne înghesuim în autobuzul timpului ca navetiștii din epoca lui Ceaușescu, mulți agățați pe scară ciorchine, încordați, cu hainele boțite și venele de la gât umflate. Nu vrem să pierdem autobuzul timpului nostru. Ne este frică să rămânem pe trotuar, în afara timpului. Încercăm să ne consolăm cu gândul că va fi bine și că ce-am pierdut, amintirile, le vom declara la biroul de amintiri pierdute. Cine știe? Poate le va  găsi cineva. Dacă nu... asta e. Să rămână acolo pe trotuar în veșnicie.

Odată și odată va veni clipa când nu ne vom mai putea urca în autobuzul cel grăbit și vom rămâne și noi în afara lui. Atunci, în afara timpului vom avea tihna să luăm fiecare amintire-n parte, s-o scuturăm de praf, s-o analizăm, s-o privim pe îndelete. Atunci vom înțelege că ar fi fost mai bine să lucrăm altfel amintirile. Ar fi trebuit să le împodobim mai mult, să le șlefuim mai atent, să punem în ele mai multă lumină.