Dacă citim în „cheia Hristos” Scriptura înțelegem de ce creștinismul este răspuns Așteptării întrupării lui Mesia. Nu doar împlinirea proorociilor despre Întrupare sunt importante în planul mântuirii noastre ci și modul în care Biserica – pentru că ea este creștinismul – a transferat către noi un astfel de adevăr pentru a fi înțeles. Priviți iconografia și imnologia legată de perioada acesta a postirii. Un soi de lumină incredibilă trece prin toată textura exprimării uimirii admirative că Hristos se naște. E ceea ce nouă ne lipsește, tehnicizând teologia Întrupării și nemaireușind să ne bucurăm din simplitatea ei ca dar al lui Dumnezeu. Postirea nu mai este numai despre trecutul unei istorii cu Hristos ci o realistă aducere în prezent. Cu El aici și acum. Altfel, nimic din trecut nu se luminează pentru a ne aduce bucuria cunoașterii lui Dumnezeu.

În tot ce cuprinde creștinismul e răspunsul cel mai complet al Așteptării Întrupării. Nu doar că Întruparea îi oferă fundament ci și dinamica apropierii de Împărăție. Fără Întrupare e greu de gândit vreun motiv de bucurie și dacă remarcați – asemenea copiilor – dezechilibre în bucurii semenilor – fie hlizeli cu ifose de religie, fie fanatisme cu ifose de dogmă – să știți că ele neagă fundamentul de preț al împlinirii Așteptării în Întrupare. Acesta din urmă ne conferă Binele, de unde și frumusețea acceptării în adâncul inimii a Celui ce se naște. Nu putem posti făcând abstracție de Nașterea Domnului Hristos. Nu e doar o ideologie a absurdului, ci o propunere de viață fără sens. Postim tocmai că știm că ni s-a născut Iertarea. Ce sens ar avea o reducere a nevoilor vieții dacă nu ni s-a împlini viața în darul Întrupării Domnului Hristos?

Străbătând istoria, lecția Betleemului rămâne actuală. Nu strălucirile lumii dau lumină, ci Creatorul ei așezat în trupul firav al unui copil. De unde și drama grea a celor ce-și pierd copilăria prin trădarea Irozilor și uciderea lor din culpa unei bunăstări economice. Suntem în postire în plină căutare a sensului adânc al Întrupării. De ce, de ce a fost nevoie de Întrupare și oare să fi fost singura alternativă? Putem motiva prin textele Sfinților Părinți – aplecați ai toți asupra logicii suficiente a Întrupării – dar putem gândi și singuri cum s-ar fi închis orizontul Învierii fără smerita alcătuire de deșertare de slavă din ieslea Betleemului. Nici un punct din reflecția Părinților nu lasă loc de îndoială. Și nimic din ceea ce trăiește Mântuitorul nu o face reproșându-ne necredința ori lipsa de înțelepciune. El se oglindește în chipul nostru cerând efortul duhovnicesc al asemănării. Nu putem trăi fără roada aceasta a Întrupării adâncită în ADN-ul nostru duhovnicesc. Și în locul oricărui exces de căutare a rădăcinii noastre de trup și duh n-ar strica să căutăm mai ales către gena așteptării Venirii lui Hristos în care se împlinește, de fapt, Așteptarea. Oare mai știm noi că trăim Nașterea Mântuitorului ca o deschidere de arc în așteptarea Celei de a Doua Veniri întru care și cerem, Liturghie de Liturghie, să ne „împărtășim mai cu adevărat” de Dumnezeu? 

Între două veniri. Aceasta este taina împlinirii creștinismului. Un parcurs de asceză din care lipsa efortului mistic duce la reducerea creștinismului la simplă zbatere dietetică. Ori ceea ce deschide postirea în căutarea Betleemului este calea spre Ierusalimul ceresc, împlinirea deplinătății Nașterii Mântuitorului. Nu întâmplător postim ca să ne împărtășim. Și ne împărtășim ca să nu epuizăm motivarea sufletului spre mântuire ori reducerea sufletului la o baltă de așteptări inutile. 

Suntem pe cale. Să străbatem după puteri drumul spre Betleem. Și să știm că el ne poartă mai departe, prin Cruce în cer. Ajutați mereu de mila Celui ce se naște în miezul de piatră al sărăciei. Nu lăsați să vă strice nimeni bucuria pelerinajului la Hristos Pruncul. Țineți ochii deschiși pe istorie și inima la îndemâna Lui. Bine este cuvântat Cel ce vine în Numele Domnului!