Și postul, asemenea altor călătorii, are momentele sale de oboseală. O distinsă așezare în lentoarea unui drum lung, care nu poate fi parcurs, nicicum, pe grabă. Dacă este ceva specific postirii este timpul dedicat. Postul nu poate fi scurtat ori grăbit. Călătoria aceasta, fiind de împlinit între două „frontiere” de trai diferite și cunoscute nu poate fi „alergată”. Pe drum, stații de odihnire. Duminicile, sărbătorile, ori pur și simplu zilele de rugăciunile mai destinsă. Nu ți le pui în cap dinainte, ca și cum ai avea un plan de desfășurare, pentru că ele ți se arată pe măsura în care parcurgi, sistemic, planul propus de Biserică. Pentru că timpul postirii nu e timpul tău, măsurat pe ceasul tău ori consemnat în calendarul tău, ci este timpul Bisericii; de aceea el și poartă numele de timp liturgic. Timp care durează între chemarea lui Dumnezeu și răspunsul omului - după cum spunea inspirat Părintele Alexander Schmemann - răspuns care poate întârzia dar nu poate înlocui chemarea lui Dumnezeu. Nu ne punem sărbători când vrem ori ne jucăm, indecis, cu o serie de norme ale sărbătorii. Poate de aceea, ca să înțelegem un pic mai bine ideea de destindere, Părinții Bisericii ne-au așezat la îndemână ceea ce numim „dezlegări” la pește, ori untdelemn ori vin. Reținem doar că ele nu sunt dezlegări pentru cei care mănâncă de frupt continuu și care se laudă că au găsit pește la Mall ca să țină... dezlegările.

​Oboseala postirii ține de fiecare dintre noi. De educarea timpului liturgic în care ne acordăm viața cu viața Bisericii. Ca membru al unei parohii poți posti singuratic - ca semn de asceză - dar nu poți posti fără rugăciunea comunității ca să nu pară a fi un act de autonomie fără legătură cu Hristos. Postitorul merge la Liturghie, cu alte cuvinte, nu ca să facă un act de prezență, ci pentru a-și înnoi apartenența la comunitatea liturgică din care face parte. Frumusețea Ortodoxiei face să vibreze taina comuniunii prin gesturi de odihnire: postire, spovedanie și împărtășire. Care sunt particulare - în sensul că le faci tu dinaintea lui Dumnezeu - dar nu sunt „private” ci se săvârșesc dinaintea comunității din care faci parte pentru a fi celor slabi spre întărire ori celor tari spre smerire. Pentru că nu toți postim la fel și niciunuia dintre noi nu-i este îngăduit să judece neputința celuilalt câtă vreme nu luptă alături de el. 

În urmă cu mulți ani, într-o parohie din Munții Apuseni, un preot, ce-mi fusese coleg mai mare în timpul facultății, în urma unui tratament greșit, se mărise trupește simțitor și era, deseori, prilej de râs pentru cei ce nu-i cunoșteau viața. Omul postea din toată inima, cu eforturi, deseori, suprafirești, dar se îngrășa văzând cu ochii. Copiii din sat, însă, îl iubeau din cale-afară. Era un preot și un dascăl de religie foarte bun, un om foarte preocupat pentru sufletul său și al celor din micuța sa parohie. La moartea sa, inima i-a cedat după un timp, prea scurt parcă, am aflat că toți copii din sat posteau pentru el. Și-i spuneau că ei postesc și se roagă cu el, că nu e singur, că ei știu bine cât de important este el pentru ei. Vocea lui frumoasă, slujirea impecabilă a Liturghiei și decența sa umană extraordinară nu erau suficiente pentru trecătorii prin parohie ori cârcotașii puși pe batjocură. Pentru ei însă era motiv de iubire și respect. S-a stins Părintele și de 25 de ani nici o clipă mormântul său nu a rămas „neînflorit”. Copiii sunt oameni în toată firea, parte dintre băieți au făcut teologia ori fete din „echipa” lui de postitori s-au călugărit. Dar nici unul dintre ei, indiferent ce carieră au urmat în viață nu au uitat dragostea omului pe care toți îl batjocoreau că se îngrășa din negrijă ori uitarea postirii. Într-una dintre verile trecute, când i-am cercetat mormântul, am aflat acolo pe medicul ce-i greșise tratamentul. Om albit de timp și bolnav ținuse să fie adus încă o dată în Munte să ceară iertare de la Părintele. La cum îl știu cred că Părintele, l-a primit cu ochii înlăcrimați de drag și de bucuria întâlnirii. Pentru că postul îți dăruiește blândețe, judecată luminoasă și o mare putere de a răbda, de a trece răbdător prin suferință.

Oboseala postului de care ne plângem noi nu are legătură, însă, cu postirea. Ci cu rotirea permanentă a vieților noastre în jurul propriilor noastre temeri, aroganțe și eforturi. Numărăm zilele de post, ne lăudăm cu „smerenie” dacă ne iese și uităm că fiecăruia din jurul nostru - precum și nouă, deseori - Hristos Domnul nu ne calculează caloriile arse de postire ci răutățile topite în topitoarea păcatelor care este pocăința. Copiii din Munte știau că Părintele suferă cu ei pentru fiecare greutate prin care trec și fiecare examen al lor, de viață și de vocație, era pentru ei ajutat de omul lui Dumnezeu cu inima lui bună și rugăciunea sa statornică. Plecat a rămas. Și postul lui cu smerenie îi îmbogățește până azi. Poate n-ar fi rău să învățăm că oboseala postirii vine din obsesia perfecțiunii și se vindecă prin smerenie. Poate n-ar fi rău.