Nu m-am gândit niciodată până la lectura cărții lui Enzo Bianchi – Il senso del dono. Alla ricerca del Natale perduto (Interlinea, 2025, 145 pg.) – care mi-a inspirat și titlul meditației de ieri, că trăirea pregătirilor de Crăciun are și valoarea acesta de a ne inspira libertatea de a dărui, de a ne vindeca de comportamentul de „sectă” ruptă din viața aproapelui nostru. El vede o dimensiune antropologică, dincolo de cea teologică, a Întrupării și prin trăsătura aceasta îmi pare că aduce aminte de modul în care colindul românesc Îl poartă pe Hristos la casa săracului unde află ospeție aleasă alcătuită din iubire și liniște. Suntem la vremea oprimării luminii. Praguri de inumanitate alcătuiesc cu grosolănie singurul țel al vieții și discursului social al multora dintre contemporani. Vedem umilit adevărul și o dreptate cu fundamente economic înlocuiește bucuria fundamentată pe iconomia iubirii. Ori fractura aceasta nu se vindecă nicicum prin discursuri politice și nici prin construcții ideologice. 

Drumul spre Betleem presupune un „drum împreună cu Hristos”. O așezare în logica însoțirii cu zgomot puțin. Nu văd sfințita Familie a Domnului făcând mese și strigând pe ulițe. E împotriva cumințeniei unui astfel de moment zgomotul. Am învățat asta în cel mai de nedorit laborator: spitalul. Și apoi am revăzut asta la intervențiile de pe frontieră când preoții însoțeau autoritățile să ajute pe cei veniți de departe și aflați în nevoi. Nici un zgomot. Minimum de vorbire cu maximum de gest de iubire. Ori Crăciunul ne mută exact în taina acestei tăceri care rodește în inimile noastre fericitul rod al împlinirii unei Așteptări. Fără a fi puși pe spectacol public, Iosif și Maria – însoțiți, ne spune arheologia textului, de oameni de nădejde – ne descoperă o emoție interioară care face ca drumul lor în sine să fie un dar pentru noi. O dâră de cumințenie care șterge de pe fața omeniei rictusul îngâmfării. Eu cred că aveau conștiința momentului istoric pentru care se pregăteau dar nicidecum nu au lăsat ca atitudinea să le strice atmosfera binecuvântată ce le însoțea viața. Smeriți și destinși deopotrivă. Știau nu dor că sunt în mâna lui Dumnezeu dar învățau și că Dumnezeu se lăsase în mâna lor. 

Ori ei nu țin Pruncul numai pentru ei. Nu-l ascund adânc în crestături de munte. Când Evanghelia ne povestește despre pornirea ucigașă a lui Irod vedem că soluția e dată de Dumnezeu Însuși. Ei fug, dar nu de Irod ci spre Golgota. După o rânduială a planului lui Dumnezeu care, nouă, ne scapă dese ori. Suntem dinaintea unei astfel de provocări fiecare dintre noi când trebuie să înțelegem darul din taina Nașterii. De fapt nu doar din Nașterea Pruncului Iisus ci și din nașterea noastră. Pentru că vindecarea firii umane – salt antropologic fără precedent și fără echivalent ulterior – sau restaurarea omului de către Dumnezeu-Omul Iisus Hristos ne obligă să-l vedem și pe celălalt. Ce care nu seamănă cu noi decât în striațiile interioare ale ființei. Profilul cel mai amplu al Crăciunului nu-i despre noi și voi, ci despre Noi. Despre firea umană ce-și recapătă conjugarea cea mai de preț: noi cu noi și Dumnezeu-Noi. 

Azi pare că am obosit să trăim. Un creștinism care se evaporă din propria fierbere fără nici o valorizare a iubirii în planul existenței celorlalți. Deseori aud câte un comentator pe Facebook – de fapt glumesc, sunt mult mai mulți – cum judecă aspru lumea și oamenii și oferă soluții vrednice de războiul stelelor mai degrabă decât de războiul cel nevăzut. Lipsa de cordialitate cu teologia naște ruine sufletești și oricât se pavoazează cu terminologii și clișee aparent teologice ele rămân ratări de sens duhovnicesc. Pentru că miezul postirii în așteptarea vederii Pruncului Care stă a se naște în Betleem stă în sporirea puterii de a-L vedea pe Dumnezeu în omul de lângă tine. Dincolo de teorii. Dincolo de campanii de marketing social. Dosarele nu miros a suferința pe care o descriu, nu aduc dinaintea ta rana și prigoana câte unui suflet. De aceea, suntem chemați, de la parabola Samarineanului încoace, să învățăm că binele este surprinzător și de cele mai multe ori se împlinește în viața noastră nu după reguli ci, mai degrabă, prin unirea voinței noastre cu voia lui Dumnezeu. 

Pentru aceea, cred că avem în Crăciun cheia deschiderii sufletului tulburat al lumii. Zorii Crăciunului sunt mereu ascunși în lumina zilei ca niște zori ai Învierii cu mult înainte de Înviere. Să prețuim darul acesta al părtășirii sărbătorii. Să nu ținem sărbătoarea doar pentru noi. Fără aproapele meu – indiferent ce crede el – sărbătoarea mea e simplă sărbătorire, un soi de caricaturizare a tainicului peisaj din zorii Nașterii luminați de zorii Învierii. Refuzați caricaturizarea credinței. Dăruiți. Iertați. Încurajați. Bucurați. Biruiți. Da, da! Biruiți mai întâi inima voastră să vă puteți birui de luptele în care frații și surorile voastre se înving.