Amurgul normalității
Ni se pregătește o lume pe care nu vom mai fi în stare s-o înțelegem decât ținându-ne strâns de cârma Tradiției, de catargul credinței și al moralei creștine. În ritm alert, tot ceea ce înțelegem astăzi prin firesc va fi măturat de valurile noilor ideologii, care vor deforma realitatea, o vor răscoli în tulburarea lor.
Articolul acesta ar fi trebuit scris cu susul în jos, cu literele răsfirate și suspendate undeva, prin bara de sus a monitorului. Căci lumea pe care o descrie se află într-o imponderabilă mișcare spre nimic, spre ștergerea cu totul a reperelor, spre haos. Cu câteva zeci de ani în urmă (ca să nu mai spun secole) tot ce ni se impune astăzi ca normalitate ar fi stârnit o unanimă indignare. Fluxul continuu de informații, promovarea non-valorilor prin toate mecanismele media, posibilitatea de a spune orice aberație și a găsi, paradoxal, și fervenți susținători pentru a-ți confirma idioțeniile au transformat societatea într-una suprarealistă, într-un tablou straniu de Picasso ori Dali.
O lume de oameni dezmembrați sufletește, de chipuri schimonosite și de parade ale „normalității”, de mâini găurite cu neîmpliniri absurde și de icoane profanate ale firescului mi se deschide în față de fiecare dată când deschid televizorul ori îmi arunc privirea pe paginile vreunui ziar. Cei ce se închină lui Hristos sunt batjocoriți, numele Domnului e luat în derâdere, tot ce înseamnă bine și moral e vopsit, e mânjit în culorile țipătoare ale desfrâului.
Sunt scoase în afara legii, sunt suprimate efectiv, ca-n Dicționarul de Nouvorbă a lui Orwell, cuvintele „imoral” și „decență”. Nu trebuie să mai existe valori prestabilite, nu mai e nevoie de coerență socială, nu mai trebuie să ne supunem niciunui Dumnezeu. Suntem noi dumnezei! Nu pentru veșnicie, ci pentru cât ne-a dăruit hazardul a trăi (dar ce mai contează)?. Păstrăm din limba celor vechi doar senzualități și mituri orgiastice, ne plac arenele și adorăm banchetele romane, îl admirăm pe principele machiavelic și așezăm bătând din palme robă albă peste calul lui Caligula.
Trăim ca într-un vis o viață ce e cruntă realitate. Ne strecurăm în sânge drogul ușor, dar parșiv, al cârcotelii și părutei înțelegeri. Gândim că ne-am trezit din somnul ignoranței și că Scriptura a fost scrisă pentru primitivii oameni din trecut. „De unde oare ar fi știut pescarii ăia care-au alcătuit Biblia ce-o să se întâmple după atâtea veacuri? De ce l-aș asculta eu pe vreun preot, când, uite, alții mult mai acătări decât el mă-nvață despre libertatea mea furată și potențarea supraomului din mine, despre cum am să mă îmbogățesc dintr-o dată și cum am să-mi înving destinul?”
„N-aveți nici un drept asupra trupului meu!”, strigă activistele noii morale la porțile bisericilor care înfierează avortul. „Destul ne-ați asuprit! Noi hotărâm ce vom face cu copiii noștri. Ne-ați ținut două milenii în întunericul obscurantismului, dar s-a terminat. Ne-am luminat. Avem de astăzi libertate!”
Și, Doamne, cât de-nlănțuite sunt de-abia acum! Lumea pe care-o doresc cu atâta ardoare le va arunca, fără excepție, în șanțul deznădejdii. Căci lumea ne-o putem picta în culori vesele, putem să spunem că e bine când ne pasă doar de noi, că singuri ne vom găsi fericirea, însă un glas ne strigă necontenit dinlăuntrul nostru, chiar dacă încercăm să-l acoperim cu zgomot de chitară și cu chiote de club. E conștiința. Iar conștiința strigă după sângele vărsat al celor fără de vină.
„Să stilizăm și Crucea! Să-l smulgem, dacă e posibil, pe Hristos de pe ea! Nu din milă sau din vreun sentiment de compasiune, ci pentru că ne sâcâie cu suferința Lui. Ce vrea? Să facem și noi asemenea? Noi n-avem vreme de așa ceva. Și-n fond, la ce ne-ar folosi? De asta suntem noi săraci! Ne-am luat după idei dintr-astea de ajutorare și am uitat că trebuie să-l înving pe celălalt, să-l las în urmă și să-l batjocoresc. În fond, o singură lege e valabilă: selecția.”
La asta am ajuns până acum. Sunt gânduri și sloganuri de secol XXI. Și glasurile astea se aud din ce în ce mai tare. Întocmai precum Apostolii, precum Preasfânta Maică a lui Hristos, când strigătele celor ce l-au condamnat pe Domnul la moarte i-au acoperit, și vocea blândă a păstorilor se va stinge în mulțimea calomniilor ce se vor ridica asupra Bisericii. Vom fi declarați vinovați pentru orice rău din lumea aceasta.
Începe să nu ne mai surprindă că până și pentru prăbușirea avionului din Apuseni un jurnalist ne-a declarat vinovați: „prea multe biserici și prea puține avioane!”. Nu ne mai miră nici că activiste feministe reclamă cu înverșunare ideea de a se oferi măcar câteva ore de consiliere tinerelor ce vor să avorteze. Nu ne mai miră nici că, așa cum am auzit deunăzi la radio, cei cu nume de creștini sunt luați în deșert și că bancurile cu Iisus au devenit la modă.
Sunt vremuri cu susul în jos! Iar Dumnezeu și Biserica Sa vor fi pentru noi singurul reper. Să nu ne grăbim a da credit acestor calomnii! Să ne ferim a-i asculta, căci, fir cu fir, nisipul de sub picioarele noastre se va scurge, și ne vom înfunda, fără să știm, în lumea lor, în lumea unde oamenii, ca niște păpușe de paie, cu capetele-n jos, dansează după cum le cântă potrivnicul și li se pare că trăiesc.
Dreptul la viață ni-l dă însă Hristos și nu se cade a uita de asta. Numai urmându-I glasul vom trece cu bine de furtuna ce ni se pregătește. Nu știm ce va urma. Vedem doar ce se-ntâmplă. Și nu se cade a deznădăjdui. Știm că Hristos va învinge, știm că binele va străluci iarăși, știm că smogul postmodernismului se va risipi în cele din urmă. Ne rămâne doar a nu da drumul mâinii întinse de Hristos, bănuindu-L. El este viața cea adevărată!