Dar el înțelege, din propria mâncare, că ți-ai dori și tu din bunătățile lui. Puteți zâmbi, dar ce departe este vremea când pe la bloc întindeam din sărăcia noastră săracului vecin de lângă noi. Când felia de pâine, dată cu ulei în strat subțire de tot, era atinsă de doi grunji de zahăr, care primeau din auriul untdelemnului, devenind cel mai de preț „fel trei” la masa noastră. Când întindeam de un măr mușcat pe rând câteva zâmbete bune și hohoteam plini de bucurie în jurul câte unei înghețate. Posteam fără să știm. Mâncam veseli și cu bucurie din puținul ce ni se părea mult, enorm de mult. 

O să spuneți că nu știam rugăciuni și nici nu rosteam Paraclise de pe rost și așa este. Dar nicio rugăminte a vreunui prieten nu era trecută cu vederea, iar boala unuia dintre noi devenea gravă pentru întreaga scară, ce zic, pentru întregul bloc. Dacă unul dintre noi era bolnav, toți aveam boala lui. 

Nu am să uit când, la un „vărsat de vânt”, prietenii mei au schimbat terenul de fotbal de departe cu cel de sub geamul meu de la dormitor, iar când marcau câte un gol ridicau brațele în sus și îmi zâmbeau. Nici nu mai știu dacă au învins sau au luat bătaie, dar împărțeau cu mine. Cu o duioșie fără seamăn, bucuria lor de a fi copii. Să nu mai spun ce durere se năștea când câte unul intram în spital pentru vreo boală. Nu. Nu știam să ne trimitem inimioare pe iphone și nici nu făceam cu doamna nu știu ce felicitări. Ci pur și simplu veneau sub geamul salonului, cocoțat parcă dincolo de pragul norilor, și făceau cu mâna. Unora, vai, pentru ultima dată. Dar eram acolo. Umăr lângă umăr. Discreți și puternici. Cu duioșia copilului sărac. 

Nu am trăit postul ca un copil de la țară. Mereu am fost puștiul de cartier și adolescentul de oraș. Nu aveam biserica aproape. Străbăteam jumătate de oraș până la cea mai apropiată, iar pentru cea din Șchei – un fel de „navă amiral” până azi – mergeam trecând prin tot orașul și încă un pic. Nu ni se preda religie la școală, dar nimic din ce predau profesorii nu tulbura încercarea noastră de a fi și a rămâne oameni. Nu dispuneam de cărți de religie frumoase, cu imagini să ne atragă, dar aveam chipul bunicilor, strămutați, oarecum, pe verticala blocului, care luminau povestea lui Iisus cu seninătatea lor. Și ne transmiteau că Dumnezeu e duioșie. E duioșia plenară a iubirii. Uneori se auzea câte o înjurătură de om matur, dar imediat se așternea o liniște care îl pedepsea pe rostitor. Și, ani buni, n-am auzit pe buzele copiilor – frați de bloc –  vreo înjurătură ori cuvânt urât. Și nicio joacă nu era făcută ca să ne învingem între noi, ci pur și simplu ca să învățăm că putem trăi împreună. 

Nu știu ce am pierdut. Poate că suntem prea „după manual” în cerințele noastre cotidiene și le vrem pe toate în linie. Uităm că perfecțiunea nu este cerință de Împărăție. Că Dumnezeu ne cere sfințenie, nu perfecțiune. Noi știam „la perfecție” Luceafărul lui Eminescu ori teorema lui Pitagora, știam câte un basm pe care îl repovesteam, iar unii jucau câte unii fotbal, tenis ori volei „la perfecție”. Pentru că toată copilăria era „joacă la perfecție”, iar luciurile mari creșteau în noi odată cu noi. 

Și posteam fără să știm de nici unele. Posteam cu dragostea părinților care ne priviveau drum pe jos către școală sau cu liniștea bunicilor ce ne așteptau, după câte o ploaie, cu ceaiul – neapărat de tei – neîndulcit, că nu prea aveam de nici unele. Dar aveam pe Dumnezeu la îndemână prin părinți și bunici. De la ei duioșia. De la Dumnezeu, bucuria. 

În vremea aceasta de amestec de valori, cred, și mărturisesc, că duioșia postirii e cea mai de preț amintire care, înviată, îmi bucură viața. Și redobândesc seninătatea omului care mușca, în rând cu colegii mei de maidan, din mărul scos din tăcerea de aur a beciului... postul e vremea redobândirii duioșiei. Încercați!