Puțini știu că, la 6 kilometri est de Nazaret, este o localitate ce se cheamă Betleem. Drumul ar fi fost mai scurt și numele din profeție ar fi fost, în parte, respectat, dacă ar fi să gândim după mentalitatea noastră. În timp, s-ar fi găsit destui care să susțină că despre acest Betleem vorbește Scriptura, fie și numai să rupă legătura cu întregul demers al „arheologiei” Sfintei Elena din Betleemul istoric, cel numit de Miheea „Betleem Ephrata” (Miheia 5, 1). 

În mod cert însă, Dumnezeu nu gândește asemeni nouă. Nu îngăduie „cârpeli” de profeție doar ca să-i fie mai ușoară împlinirea lor. Pentru cei care ați străbătut Țara Sfântă, sunt sigur că ați remarcat că drumul din Nazaret până în Betleem nu ar fi fost ușor. Nici acum, la rigoare, nu e simplu și poate că nu atât distanța să fie problema, cât pericolele de pe cale. Atunci erau, desigur,  mai mari decât acum, când sunt legate de acțiuni omenești duse la extrem. E cert pentru oricine că era un drum greu. Că simpla împlinire a chemării imperiale nu era suficientă pentru a te pune în mișcare și nu mă refer aici numai la minunata Familie ce-L însoțea pe Pruncul încă nenăscut, se înțelege din orice analiză a mentalității oamenilor vremii. Nu era la fel pentru neamul lui David. Pentru ei era revenirea în matca culturii lor genetice. Era o întoarcere Acasă. O redescoperire, pentru cei tineri, a Casei lui David, pentru care Hazael, regele Damascului (852-805 î.Hr), ridicase celebra sa stelă de aducere aminte. Pomenind astfel, în argumentare arheologică, nu doar importanța Cetății, ci și faptul că în ea trebuia împlinită profeția. 

Am întrebat odată copiii de la o școală – cred că erau clasa a V-a – ce cred ei că i-a fost cel mai greu în drumul spre Betleem Maicii Domnului. O fetiță mi-a șoptit: singurătatea. Am întrebat-o încă o dată și mi-a explicat: cred că i-a fost greu să tacă știind că în pântecele ei e purtat Mesia. Mi s-a părut fascinantă alegerea copilei. Și venea după o oră despre Buna Vestire și despre întâlnirea Maicii Domnului cu Sfânta Elisabeta, în taina nașterii Sfântului Ioan, cel care se va chema Înaintemergătorul și Botezătorul Domnului. Două pântece de mamă, ca două colimvitre, din care s-au născut Viața și Botezătorul ei. La Suceava, o altă fetiță, trecută prin tare multe, prea multe pentru viața ei tânără, a fost întrebată, laolaltă cu toți colegii ei din clasa specială, care cred ei că este prima rugăciune adresată Maicii Domnului și cine a făcut-o.

Eram curios și eu –  nu mă gândisem la o astfel de perspectivă interogativă –  ce vor răspunde. Au rămas tăcuți. Și fata a răspuns: „Îngerii au făcut prima rugăciune Maicii!” Părintele căuta să tempereze entuziasmul vorbitoarei, dar ea a continuat și bine a făcut: „Păi da, că ei îi spun Maicii Domnului: Bucură-te! O roagă să se bucure când a primit vestea Nașterii Pruncului, altfel nu s-ar fi putut împlini voia Tatălui.” Am rămas tăcut. Și încă admir ecoul răspunsului ei în inima mea. Am putea, desigur, să corectăm spunând că era vorba de Arhangheli, nu de îngeri…...dar ideea că acel „Bucură-te!” este o rugăminte nu mi-ar fi trecut prin minte niciodată. 

Atunci m-am gândit prima dată la singurătatea roditoare a Născătoarei de Dumnezeu. Priviți atenți la discreția ei. O singurătate ce însoțește întreaga viață publică a Mântuitorului. Dar e limpede că vremea purtării Pruncului în pântece este timpul în care însoțește, cu liniște și cu mare responsabilitate, toată taina Nașterii. 

O femeie pe drum. Însărcinată. Însoțită de cei ai casei. Tradiția ne vorbește des despre Iosif, dar vă asigur că nu putea singur să coboare spre Betleem din nordul Țării, din Galileea neamurilor. Cel mai adesea sunt pomeniți Iacob, cel care avea să devină Apostol, și Ioana –   una dintre verișoarele Maicii Domnului. Trebuiau oameni curați și de încredere. Și care, se vede în timp, nu au trădat încrederea dintâi. Dar și în mijlocul lor, Maica Domnului și-a păstrat adâncul de singurătate, pe care l-a făcut cunoscut adâncului Iubirii ce o purta în pântece spre a izbucni în lume. 

De aceea, spune Fericitul Ieronim în comentariul său la Psalmi, Iisus îi seamănă Maicii Sale nu doar după Trup, ci și după emoțiile pe care le trăiește și ni le împărtășește. Cu alte cuvinte, singurătatea drumului lung Îl antrenează pe Domnul Hristos pentru dificila călătorie a vieții Sale. Un soi de transfer de singurătate meditativă din care noi înșine, până astăzi, tragem foloase. 

Cred, personal, că însingurarea Maicii Domnului ne ajută să înțelegem propriul nostru suflet. Avem nevoie să ne reconstituim măsura nemuririi sufletului. Să medităm, în plinul însingurării postirii, asupra responsabilității nașterii credinței în viețile noastre. Nu e ușor. E ca un drum spre Betleem.