Vă aduceți aminte, sunt convins, că la plecarea din lume a câte unui om auzim des, la final de ectenie și pomenire, cuvintele: „Că Tu ești Învierea și Viața și Odihna…”, ca un rămas-bun dinspre pragul vieții spre cel al nemuririi. Tainica rostire ne duce, fără nicio îndoială, cu gândul la cuvintele Mântuitorului, Care spune ucenicilor Săi că este „Calea, Adevărul și Viața”, arătând cu simplitate unicitatea masajului Său, care cheamă la Înviere, Viață și Odihnă. Cum se tâlcuiește cuvântul Său că este Calea – nu una dintre căi sau posibile căi, ci Calea – a făcut rostul multor predici ale Părinților Bisericii. Ceea ce ne ajută însă în drumul nostru spre Betleem este modul în care Hristos este pe cale pentru a fi Calea. Cum nu ocolește greutatea oricărui copil purtat în pântece de maica sa, pentru a împlini Calea fiecăruia dintre noi. Mântuitorul ne spune, simplu, că parcurge toate segmentele căii care ne este viața noastră omenească. Nu lasă neasumat nimic din ceea ce trebuie să fie mântuit. 

Pe cale spre Betleem, Pruncul Hristos împlinește în amănunt designul pedagogiei mântuirii. Încercăm să ne gândim împreună la un grup de oameni cuminți și liniștiți, care se grăbesc să împlinească o poruncă a unui împărat de departe pentru a ne aduce aproape Împăratul Cerului. Greutatea drumului este marcată de tot ce marchează propriile călătorii. Am întrebat copii cum cred că va fi fost drumul spre Betleem. Mulți au spus „friguț” (rețineți, vă rog, distincta valoare a grijii față de Prunc prin folosirea acestui diminutiv), foame, oboseală și teamă. Am reținut însă și bucurie și liniște, zâmbet și cumințenie. I-am întrebat de unde cred ei aceasta și toți, fără nicio excepție, mi-au răspuns că așa simt ei când pleacă la drum lung. Atunci am înțeles taina acestui drum. Hristos Domnul îl împlinește ca noi, pentru noi. Din desprinderea de Nazaret se înțelege grija Lui pentru noi, efortul Lui de a împlini în toate taina mânturii noastre. 

Grijile drumului nu sunt nici astăzi altfel, chiar dacă ni s-au înmulțit „hanurile” și drumurile s-au împlinit în „autostrăzi”. Firea umană e neschimbată în frici și griji la drum lung. Iar Domnul nu se arată străin de toate acestea, ci le transfigurează, le unește în plinirea Căii, Care este El. Pentru aceea, continuitatea drumului spre Betleem se împlinește în drumul fugii în Egipt ori al întoarcerii în Nazaret, în drumurile Sale pe lărgimea căilor romane ori prin strâmtoratele văi ale Iordanului, ori peste verdele primăvăratic al Taborului, în drumul Său, în tăcere, prin pustia Ierihonului, ori pe gălăgioasele ulițe ale Capernaumului. Da, da. Intrarea triumfală în Ierusalim, la zi numită de noi Florii, ori urcușul greu și ucigător pe culmea Golgotei trec toate prin smerita călătorie spre Betleem. Dar mai cu seamă calea pe care doar o intuim, a pogorârii la iad și aceea a Învierii, se împlinesc din cel dintâi exercițiu de înfrângere a grijii: drumul spre Betleem.

La vremea călătoriilor de mare viteză, să ne odihnim o clipă în amintirea Căii Hristos. O Cale Dumnezeu-Omului, Care asumă propriile noastre căutări pe Cale, fricile și grijile noastre. Care ne asumă drept căutători, în aflarea Domnului Celui Înviat. Dar mai întâi, Prunc pe Cale spre Betleem. Să nu-L lăsăm singur în fața călătoriei. A posti înseamnă a te așeza, împreună cu El, pe cale, până ni-L aflăm drept Calea. Fără oboseala drumului, ne va fi greu să înțelegem bucuria sărbătorii. Să ne obosim, dar, pentru a ne bucura prăznuind liniștea Betleemului.