Am umblat mult, poate prea mult, după unii, în ultima vreme printre românii de dincolo de hotarele lui Acasă. Și am înțeles de ce țara e mai degrabă un dor decât un teritoriu, dorul de a sta locului- vorba lui Nichita Stănescu. De a avea un loc în care să stai și să savurezi Învierea. Să știi că mereu, pe acolo, pe străzile locului aceluia, magii aleargă la Betleem iar păstorii, din marginea așezării tale de suflet, știu să aline cu cântecul lor nesomnul unui copil și graba câte unei turme. De a avea un loc în care durerea trece pentru că-i ai pe ai tăi, vii și morți deopotrivă, pavăză sufletului tău și nu grăbiți în a te judeca, a te condamna și a te exclude din viețile lor. 

I-am văzut în comunitățile lor parohiale, la locul de muncă ori pur și simplu pe stradă. E un premiu sufletesc să te îmbrățișeze ai tăi dincolo de ceea ce am putea numi al nostru și să te recunoască zâmbind deschis, arătându-și rana din suflet ca pe o izbândă împotriva neghiobiei generate de mediocritate. E greu să te desprinzi de ei. Sunt lipicioși și gentili, iar faptul că le acorzi din timpul tău îi onorează. Acasă, oricât ai da, enervezi pe careva. Acolo, cuminte, ascultându-i, te încarci de încrederea că țara nu e pe populații first ori second hand. E Țară. E unitară sau nu. Altfel nu poate fi țară. Ba mai mult: ideologizarea definirii ei prin excluderi succesive devine pericolul cel mai grav la unitatea ei. Români nu suntem doar cei care credem într-un fel sau altul, ci și cei care nu cred. Așa cum cetățenia nu ne este dată prin verificare genetică, după sistemul ucigaș al lui Lombroso, ci prin nașterea la un moment dat într-un loc dat din țară. Care ne ține pe toți fără a se transforma vreodată în maștera din poveștile ce ne-au crescut etica fricii și cenzurii la rău. 

Purtăm mereu în noi oasele unor destine pe care nu le-am furat ca să ne să ne dăm mari. Unii suntem nepoții unor deportați pentru idealurile lor de gândire. Simplă. Țărănească. Știind că răul e rău și binele e bine. Alții purtăm încă pe braț însemnele de ofițeri post-mortem ce au brăzdat inima bunicilor noștri. Oameni care au frământat pământul libertății ca să întărească cerul. Nouă fiindu-ne azi frică de chemări sub armele sub care ei au murit pentru demnitatea neatârnării. Țara nu se șantajează cu lehamitea noastră de viață și nici nu poate fi îngrădită între idealuri partinice. E inalienabilă ideologic, așa cum Ortodoxia nu poate fi transformată în ideologie, pentru că i se frânge Evanghelia din Trup. 

Privesc cu nădejde înainte. Nu, nu cred că Dumnezeu e român- ar fi prea de curând în Istoria lumii, vorba Părintelui Ion Bria- dar cred că ascultă rugăciunea noastră. Așa cum Țara nu e doar un pomelnic de morți pe care să-i omagiem o zi, uitându-i în restul timpului. Țara este țesătura de borangic a nădejdii cu dragostea unor oameni care nu își lasă manipulată credința și nu confundă planurile de existență. De fiecare dată când descopăr românii din Afară, mă gândesc că Acasă e pentru noi dincolo de înaltul Cerului. Că același cer subsumează gândurile, rugăciunile și nădejdile noastre. Și același gust de pâine care, uneori, e purtată la Liturghie. Pentru că în fond Țara e parte din Împărăția Cerurilor. Binecuvântată fie în numele Sfintei Treimi!