Despre competiţie s-au scris mii de cărţi. De altfel, chiar structura fundamentală a umanităţii se bazează pe anumite competenţe dezvăluite, cultivate şi exprimate creativ. Aici se încadrează în primul rând educaţia, ca formă de dezvăluire (descoperire) a valorilor lăsate de Dumnezeu într-o persoană. Putem vorbi astfel de o dimensiune apocaliptică a educaţiei, dar şi de un sens educativ al sfârşitului, ca pregătire progresivă pentru desăvârşire.

Într-o şcoală, se predau diferite discipline şi apoi se estimează competenţa pe baza notelor, care sunt semne ale competiţiei exprimate, roade ale lucrării de sine şi ale muncii în echipă, ale interacţiunilor benefice şi ale valenţelor personale.

Apoi munca este o permanentă competiţie cu noi înşine şi cu cei din jur. Ea înseamnă deopotrivă avânt integrator, sintetic, şi efort analitic de aprofundare. Capitalismul a dezvoltat acest „spirit” al competiţei într-un mod uneori radical, în care vocaţia de prădător sau de pradă sunt aplicate cu stil şi conform regulilor comunitare. Dimpotrivă, egalitarismul comunist, bazat pe slugărnicie, pile, vulnerabilitate care poate fi oricând şantajată, lipsă de orizont sau de valoare personală, a sucombat în propriul leagăn. Şi aceasta pentru că a promovat sistemic non-valoarea şi a amuţit şi oprimat pe toţi cei care ar fi putut să fie un factor perturbator în economia de situaţii. Ori non-valoarea perpetuată statornic se răzbună până la urmă, ducând invariabil la faliment moral şi nu numai.

Religia lui Hristos cel răstignit şi înviat din morţi are o atitudine specială faţă de competiţie în general. O promovează smerit, o încurajează în manifestările ei de umanitate luminoasă, stăruie şi priveghează asupra valorilor şi cere imperativ dezvoltarea lor personală, adânceşte sensul unic şi irepetabil al persoanei umane, pune în lumină talanţii fiecăruia ca dar divers al lui Dumnezeu, dar nu încurajează niciodată delăsarea, egalitarismul procustian, amputarea valorică, exacerbarea neputinţelor sau a păcatelor, confuzia între lumină şi întuneric. Omul dăruit de Dumnezeu trebuie să mulţumească smerit şi să înmulţească talanţii primiţi cu credincioşie. Valoarea, pentru a fi confirmată veşnic, trebuie umplută de iubire pentru ceilalţi, trebuie să slujească binelui, trebuie să unească şi nu să dezbine.

Una dintre memoriile luminoase ale educaţiei mele a fost profesorul de biologie Stângu, de la Şcoala Grigore Ghica Vodă (nr.2) din Tg. Neamţ. Acolo mi-am făcut studiile primare şi gimnaziale. Profesorul acesta era o raritate printre alţi profesori. În prima zi de şcoală (clasa a 7-a), ne-a scos pe toţi la tablă, împreună, şi ne-a întrebat câte ceva din biologia sumară pe care o cunoşteam din clasele anterioare. Cel care răspundea foarte bine trecea în prima bancă, cel care era bun dar nu perfect în a doua şi a treia, apoi cei care o scăldau cu ceva sens în a patra şi a cincea... Elevii cu „duh mut” ocupau locurile ultime.

Nimic neobişnuit la prima vedere. Dar ceea ce urma întrecea orice închipuire. După ce ne-a predat prima lecţie de anatomie, la ora următoare, orice întrebare (şi credeţi-mă, întreba pe toţi din clasă) era pricină de mutare. Dacă spre exemplu erai în ultima bancă şi ştiai răspunsul pe care trei din faţa ta nu îl ştiau, avansai trei locuri. La sfârşitul lecţiei, prima bancă primea 10, a doua 9, a treia 8, şi tot aşa, până la 4. Aşa că înainte de clopoţel era o luptă aprigă pentru ultimele întrebări şi implicit pentru o mărire de notă.

Bătălia supremă era pentru băncile din faţă. Aveam o „tocilăriţă”, Laura, care memora fantastic, aproape cibernetic, lecţii întregi, aşa că îmi era greu să o întrec. Am început atunci să caut pe la mama prin bibliotecă tratate de sute de pagini din facultate, anatomie, microbiologie, fiziologie, şi veneam cu abordări de facultate în clasa a 7-a. Încleştarea competiţională lua forme cosmice în clasă. În aceeaşi zi puteai să fii de 4 sau de 10, puteai avansa puternic sau regresa uluitor. Pasiunea noastră pentru anatomie lua forme aberante: aveam un tratat scris de unul Chenzbraun în patru volume cred, sau unul de Baciu, de sute de pagini fiecare, din care spicuiam sadic amănunte năucitoare chiar şi pentru profesor. Anatomia omenească devenise un teritoriu imens de explorat, un continent care cerea să fie descoperit. 

Ceea ce am învăţat despre corpul omenesc în clasa a 7-a nimeni nu îmi mai poate lua. Lucruri aparent livreşti, tehnice, chichiţe fiziologice, noţiuni de simptomatologie care şi astăzi îmi folosesc, dar mai presus de toate conştiinţa diversităţii şi unicităţii organismului uman, fascinaţia pentru întreg deprinsă prin analiza părţilor, respectul implicit pentru creaţie şi pentru cei ce o vindecă.

Competiţia e benefică aşadar atunci când nu e făcută pentru ea însăşi, ca etalare egoistă a valorilor. Ea e motorul creşterii noastre noetice şi spirituale, vectorul permanentei amendări a stării de fapt şi profeţia desăvârşirii în veacul viitor. Biserica ne îndeamnă şi ne porunceşte să fim conştienţi de valoare şi de lumina veşnică izvorâtoare din ea: „Îndrăzniţi, Eu am biruit lumea!”.