Omul duhovnicesc își dăruiește dragostea mai întâi lui Dumnezeu, apoi oamenilor, iar preaplinul dragostei lui îl dăruiește animalelor și întregii zidiri. Această dragoste dumnezeiască le înștiințează și pe animale, care îl simt pe omul care le iubește și suferă pentru ele. Atunci ele se apropie de om fără să se teamă. Chiar și animalele sălbatice pot deosebi pe un om care le iubește de un vânător care vrea să le omoare. De vânător fug, iar de omul care le iubește se apropie. Nu credeam că se poate întâmpla același lucru și cu șerpii, pentru că știam că șarpeleeste singurul animal care nu este iubit de oameni. Am observat însă mai târziu că și șerpii simt dragostea omului și se împrietenesc cu el. Dacă omul se pune în situația șarpelui și suferă pentru el, acesta simte și se apropie de  de om ca de un prieten. Este ca și cum ar spune: "Slavă Ție, Dumnezeule, am găsit și eu în cele din urmă un prieten!".

(Cuviosul Paisie Aghioritul, Patimi și virtuți, traducere de Ieroschim. Ștefan Nuțescu, Editura Evanghelismos, București, 2007, p. 232)