Mai zilele trecute, la ruga satului, seara, stam la margine de drum şi priveam jocul. În faţa mea distinsa familie a unui inginer, soţ şi soţie, pensionari. Un enoriaş, nebisericos şi aburit, s-a apropiat de mine salutându-mă repetat: Părinte, ştii cine este domnul din faţă?... Cel mai mare comunist, securist, a slujit partidul unic, ce mai... Muzicanţii au anunţat o pauză. Distinsa familie s-a întors către noi. Enoriaşul nebisericos i-a întâmpinat: părinte, am onoara să vi-l prezint pe cel mai mare inginer constructor din judeţul nostru, din toate timpurile. Mi-am amintit de Cameleonul lui Cehov.

Trăim vremuri cumplite. Atât de repede se schimbă totul încât nici nu mai ai timp să numeri anii. Parcă ieri întâlneam pe uliţa satului copilăriei mele câte un bătrân şi îi spuneam sfios sărut mâna, astăzi, întâlnesc pe străzile parohiei mele câte un copil care mă salută plin de respect, în zori de seară bună dimineţa, părinte; îi răspund în acelaşi fel bună dimineaţa, fiule, sperând că va veni o dimineaţă bună, dar, semne nu prea se văd.

Jean de La Bruyère, în a doua jumătate a secolului al XVII lea, într-o lucrare stranie considerată de mulţi atunci, Caracterele sau moravurile acestui veac, în treizeci de capitole descrie critic parcă societatea de astăzi, parafrazându-l am putea spune, formată din oameni: prefăcuţi, linguşitori, flecari, grosolani, amabili, neobrăzaţi, guralivi, născocitori de ştiri, obraznici, zgârciţi, mojici, inoportuni, pripiţi, prostănaci, brutali, superstiţioşi, nemulţumiţi, neîncrezători, nesimţiţi, prostcrescuţi, înfumuraţi, cărpănoşi, lăudăroşi, îngâmfaţi, laşi, oligarhi, întârziaţi, bârfitori, prieteni cu cei netrebnici, calici. Citind această carte îţi dai seama că parcă totul nu se mai schimbă atât de repede, dar, vremurile rămân tot cumplite. Inventarului făcut de La Bruyère îi putem adăuga alte două categorii stranii de oameni: aplaudacii şi huiduitorii.

Plătiţi sau neplătiţi, cu siguranţă neştiind ce fac, ei îşi fac datoria până la capăt în tot locul şi-n tot timpul, aplaudă chiar la marginea gropii şi huiduie chiar pe treptele bisericii, dacă ar fi lăsaţi, chiar în gropi şi în biserici. Dar nu sunt lăsaţi. Deocamdată. Chiar dacă este înmormântarea unui mare actor, ce poţi aplauda aici, moartea care l-a luat... poate! Tăcerea crucilor făcute cu mâna dreaptă-n rugăciune, însă, ar rosti mai mult şi ar fi mai de folos pentru cel plecat din mijlocul nostru decât ropotul de aplauze. Acestea sting orice urmă de evlavie creştină. Chiar dacă este nunta unui demnitar, pe cine poţi huidui la biserică, pe Dumnezeu? Nu se poate... În Biserică şi în preajma acesteia se aduc laude, cereri şi mulţumiri lui Dumnezeu şi nu huiduieli, aclamări şi slujiri diavolului. Vorbind despre Cârmuire, La Bruyère spunea: când poporul e în fierbere, nu ştii cum l-ai putea potoli; când e paşnic, nu ştii ce l-ar putea face să nu mai fie.

În sufletul omului se dă o luptă permanentă între confortul de a fi prefăcut şi dorinţa de a recunoaşte că eşti făcut. Când mi-am început pastoraţia, în decembrie ’87, am pregătit un grup de bătrâni şi am mers în Ajunul Crăciunului la câteva case pentru a cânta colinde. Între case, pe uliţa Satului Vechi, bătrânii au început să cânte Deşteaptă-te, române! După noi era miliţianul satului, cu capul descoperit. În ziua de Crăciun, seara, după lăsatul întunericului, miliţianul de aunci a venit la mine. Era civil: părinte, mă dau ăştia afară din serviciu, aveam misiune să vă urmăresc şi mi-am pierdut şapca, n-o mai găsesc sub niciun chip... Cum, eu v-am văzut o dată, dar eraţi cu capul descoperit... Păi, nu era s-ascult cântecele alea sfinte cu capul acoperit...Părinte, atât de mult mi-au plăcut, de cântam şi eu cu moşii... În zilele Revoluţiei, miliţianul a adunat lumea din sat şi au venit la biserică. A intrat primul, cu capul descoperit, şapca sub braţul stâng, s-a închinat frumos, a sărutat icoanele şi m-a rugat: părinte, daţi-ne voie să tragem clopotele şi mai puneţi bătrânii să cânte o dată Deşteaptă-te, române!

Repet, nu-mi dau seama dacă totul se schimbă atât de repede. Sunt sigur însă că vremurile au rămas tot cumplite. Dovada s-ar putea numi... aplauze şi huiduieli.