Numai părinţii sunt în stare să simtă bucuria infinită care li se revarsă din suflete atunci când îşi ţin în braţe viaţa născută din iubirea lor. Toată viaţa pruncului este o minune inaugurală, de o forţă întemeietoare de frumuseţe care nu mai există pe pământ. Prima privire, zâmbetul pruncului la sânul mamei, gânguritul plin de înţelesuri de taină, mersul de-a buşilea, primul cuvânt, jucăriile, primul om de zăpadă, toate acestea sunt miezuri de lumină ale vieţii care scapă oricărei rostiri omeneşti. Părinţii ştiu de ce...

Fiecare privire a unui prunc este mai de preţ decât mii de cuvinte. Suspinul său prin somn este un imn de celebrare tăcută a frumuseţii lui Dumnezeu. Plânsul lui este ascultat cu înfiorare de îngerii din ceruri. Fiinţa lui toată e o Scriptură vie, scrisă de mâinile lui Dumnezeu, aşteptând să iasă la lumină şi să fie descifrată de lume.

De fiecare dată când copilul primeşte darul vorbirii articulate, părinţii se bucură pentru fiecare cuvânt stâlcit, ca de cel mai de preţ lucru al acestei lumi. Încercările copilului de a vorbi pe limba noastră a oamenilor sunt ascultate cu luare aminte şi primite ca o minune sfântă. Ceea ce se întâmplă este faptul că repetarea cuvintelor înseamnă obişnuinţa părinţilor cu cuvintele şi pierderea aurei de miracol.

De fapt, fiecare cuvânt rostit de un om este o minune de la Dumnezeu. Dacă am avea ochii curaţi, am vedea orice cuvânt ca pe o participare harică la Cuvântul lui Dumnezeu, o privire în ochii cei preacuraţi ai Logosului dumnezeiesc, o intrare în lumea cea plină de har a Luminii veşnice: "Fericiţi cei curaţi cu inima că aceia vor vedea pe Dumnezeu". Ne obişnuim cu minunile şi nu ni se mai par atât de extraordinare.

Să vă dau câteva exemple: ascult ca pe un deliciu nesfârşit cuvântul „apti” (lapte) rostit de copila mea de un an. Un teolog etiopian coleg şi prieten cu tatăl meu a venit în România acum mai mulţi ani şi atunci când a văzut zăpadă, s-a aruncat în ea cu o bucurie imensă, umplându-se de omăt pe faţă şi pe cap, ca de nişte apă preasfântă, coborâtă din cer şi care dăruieşte puritate lumii. Cei mai mulţi dintre noi ne aducem aminte de primul sărut sau de prima iubire. Fundamentul turismului este fascinaţia oamenilor pentru noutate, pentru „prima oară”.

Raiul este atât de extraordinar pentru că e noutate absolută şi infinită, trăită veşnic, într-un urcuş din slavă în slavă către Dumnezeu, fără a repeta ceva vreodată şi trăind în iubire şi prin har infinitatea lui Dumnezeu. Frumuseţea infinită a Treimii se dăruieşte la nesfârşit într-un alpinism al luminii.

Aş putea spune la o primă vedere că noutatea este un semn tainic al prezenţei lui Dumnezeu în lume, puterea raiului mustind în lumea aceasta, iar repetiţia este măsura morţii, semnul căderii noastre în păcatul redundanţei plăcerii şi durerii. Repetiţia nu e numai mater studiorum, ci şi mater stultorum.

Însă dacă privim mai atent, repetarea cuvintelor din rugăciunea „Doamne Iisuse” naşte în inima noastră noutatea aprofundării şoaptelor lui Hristos în noi, iar consumarea la nesfârşit a bunătăţilor mereu noi ale lumii duce la obişnuinţa păcatului, la dependenţa de materie şi la idolatria acesteia.