Comisia de evaluare a celor două teze a fost prezidată de Înaltpreasfinţitul Părinte Laurenţiu, Arhiepiscopul Sibiului şi Mitropolitul Ardealului, şi formată din arhid. prof. univ. dr. Ioan I. Ică jr., prof. univ. dr. Mihai Himcinschi de la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Alba Iulia, prof. univ. dr. Ştefan Iloaie de la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Cluj-Napoca şi prof. univ. dr. Sebastian Moldovan de la facultatea sibiană.

În fața unui public numeros - alcătuit din profesori de teologie, părinți consilieri ai Centrului Eparhial Iași, preoţi, monahi de la Sihăstria Putnei, jurnalişti, doctoranzi şi studenţi - ce a umplut până la refuz Sala „Spiridon Cândea”, primul candidat, PS Părinte Damaschin Dorneanul, a subliniat la începutul prelegerii publice motivația alegerii temei „Dimensiunea mistagogică a Săptămânii Sfintelor Pătimiri. Elemente de antropologie duhovnicească”: „Scopul lucrării de față este îndoit: de a arăta cum îi pregătește Biserica pe credincioși, prin rânduielile ei, pentru a retrăi, aici și acum, Sfintele Pătimiri și Învierea lui Hristos, Dumnezeu-Omul (și nu o poate face decât cunoscând Cine este Acesta Care vine spre Pătimire), și cum, cunoscându-L pe El, credincioșii se cunosc pe sine, ca persoane umane create de Dumnezeu și destinate a fi dumnezei după har. Ambele viziuni se împletesc, neputând fi disociate nici măcar din considerente de strictețe metodologică, ele venind în sprijinul fundamentării că Ortodoxia nu este un cumul de doctrine/învățături destinate a deveni bagaj intelectual, ci viață, trăită plenar, nu într-un trecut rememorat istoricește, ci într-un astăzi al lui Dumnezeu care devine și astăzi al omului, vecin cu veșnicia pregustată prin Biserică. Prezentul studiu vine ca smerită atitudine față de un dublu context deopotrivă defavorizant, dar, poate tocmai de aceea, nu mai puțin stimulator. Pe de o parte, participarea credincioșilor la celebrările Săptămânii Mari, deși mai susținută și cu mai multă implicare efectivă și afectivă decât în alte perioade ale anului liturgic, rămâne totuși de multe ori caracterizată de un grad de superficialitate nepermis, cu șansa de a decădea în formalism sec și ritualism uniformizant și nestimulator de trăiri spirituale profunde. Ca atare, cercetarea de față se dorește a fi o introducere în sensul mistagogic al sfintelor slujbe din Săptămâna Sfintelor Pătimiri, cu revelarea conținutului duhovnicesc al elementelor de ritual, așa cum au ajuns ele până acum în urma evoluției cultice, al sensurilor selecției scripturistice și al învățăturii pe care o oferă imnografia celor dispuși a o percepe, dincolo de melosul emoționant, în profunzimea conținutului imnurilor alcătuite sub inspirația Duhului Sfânt”.

Un «schimb» de morminte și o relație între învieri: „Ieși Lazăre din mormânt, ca să intru Eu în el”

În continuare, ierarhul a prezentat rezumativ conținutul fiecărui capitol și subcapitol din lucrare, accentuând elementele de originalitate. Redăm în continuare, pentru o mai bună înțegere a valorii tezei, un fragment din capitolul III.2. - „Uvertura Pătimirii: Sâmbăta lui Lazăr şi Duminica Stâlpărilor”, subcapitolul III.2.3. - „O înviere prevestind alte două: Învierea lui Hristos și învierea de obște”:  „În teologia biblică, episodul învierii lui Lazăr este considerat al șaptelea «semn» (sēmeion) și ultimul din seria «Cărții Semnelor» (cap. 2-12) pe care le conține Evanghelia după Ioan. El se cere a fi analizat nu doar per se, ca o minune izolată, motivată de o afecțiune personală a lui Iisus față de Lazăr, ci în orizontul valențelor sale profetice, intuite de referatul biblic și amplu dezvoltate de imnografie și literatura patristică. Această minune prevestește și determină condamnarea la moarte a lui Iisus, dar este și o profeție a pogorârii Sale în iad și a Învierii din morți. Practic, în Sâmbăta lui Lazăr se realizează un «schimb» de morminte și o relație între învieri; conștient de repercusiunile (care vor conduce la acuzare și exterminare) pe care le va avea gestul Său, Iisus alege totuși să-l împlinească (metaforic, Iisus ar spune «Ieși, Lazăre, din mormânt, ca să intru Eu în el»), știind că învierea lui Lazăr va fi urmată, în pofida punerii la cale omenești, de «adevărata», deplina, Înviere, pe care cea de astăzi, provizorie, doar o profețește. Imnograful notează cât se poate de explicit care este unul din motivele pentru care s-a săvârșit această minune, și anume ca profeție despre însăși Învierea cu trupul a lui Hristos din morți: «Tu ai răpit, Mântuitorule, ca un păstor, pe omul cel stricat de patru zile, Făcătorule, de la lupul cel cumplit cu adevărat şi atotmâncător, ca un puternic şi Domn, arătându-Ţi cu aceasta dinainte, slava ce s-a văzut în toată lumea, a învierii Tale celei de a treia zi». După Sfântul Ioan Gură de Aur, Hristos face această înviere ca «să le arate [ucenicilor, n.n.] că-I va fi ușor să-şi dăruiască Lui ce a dăruit El altuia». Aceasta cu atât mai mult cu cât îl aveau de acum în față pe Lazăr, ca «mărturie preaadevărată (panalēthestatos martys) a Învierii celei de a treia zi».  Glasul lui Iisus «s-a făcut viață celui mort», pentru că El Însuși este «chip învierii». Sfântul Ioan Gură de Aur tâlcuiește expresia «a strigat cu glas mare» (In 11, 43) tot în sensul că strigarea lui Iisus preînchipuie, la fel, învierea de obște, prin legătura cu sunetul puternic al trâmbiței.  Deja, cu învierea lui Lazăr, iadul și moartea pierd teren în fața Celui ce este «Spicul vieții», anticipându-se cele care se vor petrece peste o săptămână: «moartea a fost legată cu glasul Tău»; glasul Lui s-a auzit până în «adâncurile iadului» și i-a stricat «împărățiile»; «iadul s-a prădat (eskyleutē)», a fost «legat», se îngrozește, se clatină și se cutremură mai înainte de răstignirea lui Iisus. «Iadul cel mai de dedesubt» ia contact cu Cel ce este «biruitorul morții» și se teme. Moartea însăși se spăimântează, nu poate sta în fața Vieții, așa cum «s-a scuturat stricăciunea cu duhul nestricăciunii», simte că este biruită și că va fi distrusă desăvârșit. Cu două zile înainte de minunea învierii lui Lazăr, «moartea începe a se îngrozi» pentru că «simte» venirea la ea; «Cel ce este viața» face deșartă moartea: «Venind Tu către Betfaghe, vrăjmașul iad a simțit sunetul picioarelor Tale și s-a atins de picioarele lui Lazăr, zicându-i: De va vrea să te cheme pe tine Viața, să nu zăbovești, ci să ieși curând, că am cunoscut nimicirea mea peste puțin»”.

Una dintre concluziile interesante ale tezei de doctorat a Preasfințitului Părinte Damaschin a fost aceea că Săptămâna Mare poate fi văzută ca și crescendo tensional și chiasm structural: „Dincolo de raporturile de factură istorico-liturgică dintre Postul Mare propriu-zis și Săptămâna Mare, în modalitatea cum se prezintă astăzi întreaga perioadă a Triodului toate săptămânile precedente reprezintă o pregătire și o anticipare a Săptămânii Sfintelor Pătimiri și a Învierii. Săptămâna a șasea cunoaște deja o accelerare a familiarizării credincioșilor cu temele principale care vor debuta concret cu praznicul «în doi timpi» de la finalul ei (Sâmbăta lui Lazăr și Duminica Intrării în Ierusalim). Ritmul se va accentua, trecând prin Triduum-ul Mirelui, pentru a atinge o tensiune maximă în Joia Mare și în Vinerea Mare. Această inițiere progresivă în taina Morții și Învierii lui Hristos determină caracterizarea timpului acestei săptămâni drept unul linear, ascendent, în crescendo tensional. În același timp, permanentele reveniri și reluări tematice, precum și o anumită simetrie compozițională (mormântul lui Lazăr-mormântul lui Iisus; cele trei ungeri cu mir ale lui Iisus: sâmbăta învierii lui Lazăr, miercuri și vineri seara/sâmbătă) permit să citim această săptămână și într-o ciclicitate, într-o desfășurare în spirală. Încă o dată este validată tensiunea dintre diacronic și sincronic în mistagogia timpului liturgic. În paralel cu această înțelegere a timpului, Săptămâna Mare își descoperă și o structură primară de tip chiastic (A'-B-A), dacă analiza zilelor optează, alternativ, nu pentru o viziune lineară sau ciclică, ci pentru una gravitând în jurul centralității date de semnificația Joii Mari. În această zi, Mielul era deja jertfit euharistic (B), anticipând, nu mai puțin de «real», jertfa în sine a Mielului-Jertfă și Jertfitor care a încununat Pătimirile celebrate în Triduum-ul pascal (A). Asigurând simetria compozițională, Triduum-ul Mirelui trimite cu mintea la rodirea acestei jertfe în Biserică, în perspectiva eshatologică pregnant subliniată în aceste zile înțelese ca «Nuntă a Mielului» (A')”.

În continuare, a urmat citirea referatelor de către coordonatorul tezei de doctorat și membrii comisiei de evaluare, care au subliniat originalitatea temei, uriaşul efort de documentare şi aparatul bibliografic complex (692 de pagini în total, dintre care 68 cuprinzând bibliografia și 3342 note bibliografice), valoarea academică și duhovnicească a lucrării Preasfințitului Părinte Damaschin înscriindu-se într-una de pionierat în teologia românească.

A doua teză susţinută public miercuri la Sibiu se intitulează „Spiritualitatea jertfei în opera Părintelui Dumitru Stăniloae. Regândirea unui parcurs teologic în receptarea neo-patristică” şi a fost elaborată de Ionuţ Vasile Crişan, tot sub îndrumarea arhid. prof. univ. dr. Ioan I. Ică jr.

Ambele teze au fost foarte apreciate de comisie şi de public şi au primit calificativul „Excepţional”. Cei doi candidaţi au fost declaraţi doctori în Teologie, după ceremonia depunerii jurământului de credinţă, care a avut loc în capela facultății. (Tudorel Rusu, Ștefan Mărculeț)

Galerie FOTO completă de la evenimentul academic, aici.