Anumite genuri sau dimensiuni ale creației artistice se sprijină pe tehnologiile informaționale, după cum o bună parte din arta clasică se digitalizează, în sensul că acestea suportă o „împachetare” și o „transpoziție” digitalizată, ceea ce îi conferă o mai mare forță de disponibilizare, de transfer și de impact asupra publicului.

Arta digitală poate fi generată de calculator, sau/și asistată de ordinator, omul având, în acest caz, monopolul creativ cu privire la intervențiile sale, instrumentul fiind doar un facilitator al dorințelor și deciziilor luate de acesta. Simularea pe ordinator a unor dinamici formale nu este un proces pur virtual, ci devine un act real, prezent, o transformare ce are în spate energii creative ale unor persoane. Ea presupune ivirea unor artefacte cu efect de realitate ca și constructele artistice clasice. „Facerea” unui tablou cu ajutorul calculatorului constituie un proces cu aceleași determinări ca și pictarea lui prin mijloace clasice (tatonări, încercări și erori, etapizări, abandonări, reușite etc.). Constructul artistic digital este o realitate non-virtuală, prin angajamentele autorului (întotdeauna calculatorul va avea nevoie de un programator și de un manipulator) și prin consecințele pe care le produce asupra receptorilor.

Sunt mai multe ipostaze relativ recente ale artei digitale manifestate prin: intervenții și prelucrări ale imaginilor grafice, ale fotografiilor, ale filmelor vechi sau noi, compunerea de lucrări de grafică sau pictură, direct la computer, prin programe anume proiectate pentru așa ceva (Photoshop, Corel Draw etc.), realizarea de efecte speciale (vizuale, auditive, kinestezice etc.) în arta spectacolului sau alte genuri considerate clasice prin diferite adjuvante informaționale, prelucrări de înalt nivel ale sunetelor, generarea unor structuri sonore noi după sintaxe construite sau conduse de calculator (muzica sintetică), crearea de entități și structuri dinamice la nivelul unor filme, de animație sau cu personaje, cu totul artificiale, care exced întru totul realitatea și posibilitățile omului (mergând de la proporții mici până la 100%), realizarea de structuri tridimensionale (sau chiar multidimensionale) în care efectul realității (sau i-realității, după caz) devine maximal etc.

Ipostaza artistică digitală a depășit statutul de construct bizar, de simplă demonstrație de virtuozitate tehnică, intrând în conștiința publicului, născându-se o piață de specialitate, o comunitate de colecționari ai acestor produse, determinând chiar o tezaurizare a noilor produse estetice în marile muzee. Deja asistăm la un spirit corporativ în acest sens, prin ivirea unor asociații de profesioniști, a unor programe estetice explicite, a unor site-uri specializate de comunicare și depozitare a experiențelor artistice particulare.

Digitalizarea artei se manifestă atât la nivelul unor produse delimitate (o grafică, un tablou, o bucată muzicală, un film, o animație etc.), cât și la întreaga construcție a unei pagini web sau a unui portal. Dimensiunea estetică a structurilor digitale câștigă o mare importanță, de ea depinzând mărimea fluxurilor de vizitatori și utilizatori, care nu este deloc de neglijat din perspectiva finalităților pragmatice actuale.

Un aspect particular al artei digitale este arta fractală. Arta fractală e un domeniu reprezentat de creații ce sunt generate de calculator, după un anumit algoritm, conducând la structuri aleatorii sau programate. Fractalul (de la latinescul „frângere”, care înseamnă „a sparge in fragmente neregulate”) reprezintă o figură geometrică deosebit de complexă, caracterizată prin auto-similaritate, și este realizată prin aplicarea iterativă (repetată) a unei funcții matematice simple (simplitatea se refera la modul de generare a figurii, și nu la rezultatul obținut, care este însuși fractalul). Cea mai importantă caracteristică a unui fractal este auto-similaritatea, respectiv reiterarea structurală, în mic, la infinit, a formei inițiale. Dacă ne-am uita cu o lupă având o putere maximală asupra unui fractal am observa ca întregul se repetă/este similar cu părți componente/interioare ale acestuia. Putem identifica astfel de organizări peste tot în jurul nostru, natura însăși oferind o galerie generoasă de structuri și expresii fractale. Fulgii de zăpadă, arcele de fulger, dunele de nisip, frunza de ferigă, norii de pe un cer înainte de furtună, lanțurile de munți, arborii, chiar și sistemele articulare interne ale inimii, toate sunt expresii ale unor fractali. O astfel de artă se bazează pe seturi de fractali generați de ordinator și transpuși grafic în forme și game cromatice deosebit de laborioase. Se ajunge astfel la compoziții abstracte care se susțin prin spectaculozitatea lor, printr-un nivel de organizare debordant cu un efect direct asupra dorinței noastre ca și realitatea perceptibilă să devină asemenea acestor structuri.

În mod clasic, arta presupune unicitate și o condensare a unei experiențe subiective, un răspuns personal la întrebări mai mari sau mai mici. Orice produs artistic e un caz particular, nerepetitiv, diafan, inefabil, un raport mobil dintre o formă și un anumit conținut. Este o matrice deschizătoare de drumuri, o „urmă” a unui eu de care se va interesa un alt eu, o stabilitate …instabilă, o structură dată ce permite întrebuințări diferite funcție de diverșii receptori. Pe de altă parte, ea conține în corpul ei o putere generatoare de sensuri, este o construcție ce permite suplimentări de înțelesuri; este, într-un fel, un sistem auto-informant, un auto-poiesis.

Produsul artistic, în cazul noilor ipostaze estetice, se de-materializează, își pierde concretețea și unicitatea, devenind o concepție, un mod pur de a viza lumea. Mai mult ca niciodată visul lui Leonardo s-a materializat: pictura a devenit una cosa mentale. Opera dispare în spatele efigiei (mentale) a ei. Creația este evanescentă, nu mai are o prezență fizică, având în sub-tectonica sa o organizare cifrică, binară, o combinatorică deschisă, infinită, apărând, cel mult, pe ecranul unui calculator, putând fi mai apoi „imprimată” în fel și chip, funcție de prescripții particulare sau de performanțele tehnice ale imprimantei. Consumatorul de artă nu mai achiziționează un lucru finit, ci posibilitatea unui acces (exclusiv sau nu), în spațiul eterat, la o structură, la un dat modificabil, ce îngăduie și alte transformări după bunul plac ale „posesorului”.

Arta digitală prezintă o dimensiune experimentală și nedefinită întrucât incită la intervenție chiar în structura sa formală. Ea are o compoziție deschisă, aleatoare, lăsând o marjă de generare și manevrabilitate celui care se apropie de ea. De bună seamă, dimensiunea ilustrativă își pierde din importanță în beneficiul dimensiunii constructive, proiective. Arta digitală nu mai reflectă ceva, nu mai trimite la o anumită realitate, ci edifică o alta cu totul nouă. Aceasta deschide un spațiu nou de intervenție și proiecție, de materializare a dorințelor și visurilor, de trezire a unor aptitudini creative ascunse, camuflate de lipsa unor dexterități psihomotorii, creative, tehnice (preluate, acum, de mașină). Creativitatea umană s-a „eliberat” de componenta sa aptitudinal-tehnică de primă instanță, manifestându-se prin alte dexterități, mai ales pe linia sa ideatică, mentală, abstractă.

Este bine, este rău? Depinde de ceea ce se obține printr-o astfel de scăpare de determinări și de felul cum se folosește marja de libertate câștigată. Ca și în alte contexte, nădăjduim că prezența spiritului uman va subzista și chiar se va amplifica, prin forme mai subtile de sondare a adâncimilor existenței noastre și prin crearea unor expresii pe măsură.