Fără a vă întrista, îngăduiți-mi un gând de pelerinaj spre Betleem. Poetul Vasile Voiculescu, descriind icoana Nașterii Domnului îi află în jurul focului pe păstori. Acolo, de altfel, și află motivul vestirii îngerești și trag cu coada ochiului spre Pruncul ce se născuse sub grija lucirii de bucurie din ochii Îngerilor. Dar el surprinde cum, deja, acolo, în pragul bucuriei, satan rânjește și se strecoară ca o umbră sfidând bucuria. Pentru aceea, vă readuc aminte că postirea este nu doar o confruntare cu tine însuți, ci și o confruntare cu tot ce ai admis în viața ta. Uneori sub chipul acesta, vrednic de uitare, al rânjetului care crede că le știe și le domină pe toate. 

Pilda ca de pateric, adusă în actualitate într-o predică a Mitropolitului Antonie Plămădeală, ne spune că într-o Vinere Mare – e desprinsă din postirea Patimilor, dar merită reținută și aici – unul dintre călugării mănăstirii este surprins de către stareț cum fierbe un ou la lumina candelei (încercați, e aproape imposibil). Starețul îl întreabă nu fără ton de ceartă: „Părinte, dar ce faci aici?”. Monahul, derutat, răspunde: „Nu eu, părinte. Diavolul m-a pus”. La care diavolul răspunde: „Fii serios, nici eu nu o știam pe asta!”. Dincolo de orice glumă, un adevăr trebuie reținut. Slăbănogeala noastră este speculată continuu de cel ocupat continuu să ne sufoce în argumente false. Iar când ne scuzăm cu el neputințele, nu facem decât să-l propovăduim. Încă mai circulă destui cu desaga plină de blesteme și răutăți, cu amenințări și forțări de sens într-ale libertății care se agață de ideea că fac bine cu... răul. A posti înseamnă a-ți ascuți simțul, teribilul simț al discernământului. Să înveți să știi ce nu poate fi acceptat din afară drept judecată internă de valoare, drept construcție solidă a vieții. 

Singurul mod în care ștergem rânjetul ce mușcă din smerenia Întrupării Domnului Hristos este luciditatea dată de rugăciune, postire, asumarea iertării și împărtășire cu Trupul și Sângele lui Iisus Hristos. Care nu doar că spală păcatele noastre, ci ne ține ochii deschiși pe realitate. Nu îngăduie manipularea unor conținuturi de rânjet acceptându-le drept zâmbet nevinovat. Poate e momentul ca atunci când postim, să fim mai atenți la modul în care ni se agață de suflet minciuna ca o talangă a unei turme derutate de păcat. Păcatele noastre – ca oameni și comunități – ne fac vulnerabili pe toți la manipulare, la îngăduirea rânjetului care minte. A posti înseamnă și a-ți asuma conținuturile credinței, a destinde cultura creștină pe care o asumi astfel încât să nu-i devii lui Hristos un creștin-străin, un creștin care urăște cu obstinație ori urlă mai degrabă decât să se roage gentil suferinței celor din jur. A posti înseamnă a te așeza la vorbă cu Dumnezeu nu doar pentru a-ți spune durerile ci și pentru a-i asculta poruncile, îndemnurile și pentru a-i înțelege chemarea. Altfel, rânjetul din lucirea de foc a primei zile a Întrupării continuă să joace în Valea Plângerii, dominându-ne viețile. 

Ușor am trecut pragul primei părți din Postul Nașterii. De-acum, povara s-a mai atenuat. Am „turat” sufletul să calce pe crestele postirii și descoperim că, în ciuda aparențelor, putem, rezistăm, postim. Nu vom putea, însă, face asta niciodată singuri. Hristos este Cel Care postește împreună cu noi. Întărindu-ne smerenia prin dragostea Lui. O dragoste ce nu rânjește la viețile noastre. Ci zâmbește tandru și încurajator. Să ne bucurăm că este de partea noastră!