Printe participanţi s-au numărat: protopop Nicolae Mirişan, pictor iconar Tomi Radcu, etnograf Mircea Taban, pr. Nicolae Haţiegan, pr. Ovidiu Urzicaru şi copiii, ucenici iconari, elevii Şcolilor catehetice de la: Catedrala "Schimbarea la Faţă" Govândari, Catedrala "Adormirea Maicii Domnului" Reşiţa Montană şi Biserica "Învierea Domnului" Ramna.

Manifestarea reprezintă o încercare de promovare a artei tradiţionale a picturii pe sticlă în regiunea Banatului. Acest eveniment de sorginte catehetică, face deja parte dintr-o continuitatea istorică şi de reactivare a interesului faţă de fenomenul cultural-tradiţional reprezentat de arta icoanelor pe sticlă, fiind deja la a doua ediţie.

Preaonoratul părinte protopop de Reşiţa, Nicolae Cătălin Mirişan a vorbit în deschidere despre raportarea vernisajului la Duminica Ortodoxiei, subliniind teologic aspectele principale ale disputei iconoclaste şi argumentând patristic cinstirea sfintelor icoane. Cuvântul a fost luat apoi de dr. Etnogaf Mircea Taban de la Muzeul Banatului Montan, Reşiţa, care remarcat faptul că icoanele pe sticlă bănăţene completează imaginea acestui important gen al creaţiei populare româneşti. Dacă icoanelor pe sticlă ardeleneşti, precum şi celor de sorginte catolică, li s-a acordat o importanţă deosebită în cercetările de specialitate, icoanele bănăţene „au rămas cvasinecunoscute”. În privinţa reperării unui centru de creaţie există numai probabilităţi şi incertitudini. Cu toate acestea, Ion Frunzetti vorbeşte de o şcoală de pictură populară în Srediştea-Mică, provincia Voivodina (Serbia). Acest lucru îl confirmă şi N. Săcară, care situează centrul creaţional de la Srediştea-Mică între Vârşeţ şi Biserica Alba , de unde câteva măicuţe făceau colportaj cu aceste icoane. Despre un al doilea centru la Zorlenţu Mare, se pronunţă Ştefan Meteş , amintindu-l pe Gheorghe Popescu, pictor iconar pe lemn şi sticlă din secolul al XIX-lea, tatăl cunoscutului pictor bănăţean Nicolae Popescu (1836-1877) cu studii la Budapesta, Viena şi Roma. Sticla icoanele de acest gen a reprezentat un material accesibil în comparaţie cu costurile unei icoane realizate pe lemn. Situaţia financiară precară perioadei de tranzit dintre secolele XIX-XX a determinat fireşte realizarea unor lucrări pe materiale mai puţin costisitoare, chiar în atestatele „Şcoli de zugrăvie” din Banatul secolelor XVIII-XIX, aceşti „moalări” au utilizat ca material pentru pictarea icoanelor şi sticla, fenomen atestat nu numai în Banat, ci specific şi austriecilor sau sârbilor. În sprijinul acestei idei vine susţinerea istorică a existenţei a trei ateliere de prelucrare a sticlei (aşa numita sticlă de „glăjărie”, trasă manual şi vălurită): unul la Oraviţa, altul la Calina şi cel de al treilea la Slatina în Estul Banatului, întemeiate imediat după eliberarea regiunii de sub ocupaţia otomană în anul 1726.

A fost rugat sa vorbească despre colaborarea cu centrele catehetice pictorul iconar Tomi Radcu: „Propunerea care mi s-a făcut de a lucra şi transmite meşteşugul făuririi icoanelor pe sticlă către copii, mi-a oferit satisfacţia de a-mi face mici ucenici. Nonşalanţa cu care copiii trateaza temele religioase, curajul cu care abordează desenul şi coloritul sunt proprii numai acestor categorii de vârstă, adulţii nereuşind să se apropie într-atât de icoane dintr-o firească teamă şi un mare respect faţă de temele sacre. Copiii în joaca lor, sunt ucenicii perfecţi, imaginaţia lor compensând talentul sau cunoştiinţele altor artişti. Lucrările lor naive emană o caldură şi puritate aparte”.

Prezenţa unui număr deosebit de participanţi, oameni de cultură şi personalităţi ale urbei reşiţene, ne dau curajul de a continua ascendent, în fidelitate faţă de tradiţia autentică a zonei Banatului, a meşteşugului pictării icoanelor pe sticlă.

sursa: episcopiacaransebesului.ro