Rugăciunea preotului în zilele noastre

Lucrarea preoţiei este responsabilă de slujirea creştină în lume şi trebuie să ridice umanitatea la înăţimea sfinţeniei îndumnezeitoare. Oamenii îşi adresează întrebări veşnice într-un mod mereu original, iar preoţii trebuie să fie cu rugăciune mereu în slujba lor, să le vorbească de Dumnezeu, să le arate calea către Dumnezeu, atât prin grai, cât și prin exemplul personal.

Problema secularizării și a secularismului preocupă de multă vreme conştiinţa creştină, fiind una dintre „maladiile” contemporane care provoacă schimbări foarte grave în mentalitatea și viaţa spirituală a contemporanilor. Etimologic, această noţiune vine din limba latină, avându-şi rădăcina în substantivul „saeculum”, care înseamnă rasă, neam, generație, epocă, dar și în spiritul vremii, moda timpului, viaţa lumească. Chiar dacă secularizarea este specifică mentalităţii occidentale, nici societăţile din ţările ortodoxe nu sunt ferite de această maladie, de unde rezultă necesitatea unei abordări temeinice a acestui fenomen din partea celor rânduiţi de Dumnezeu să-i îndrume pe fiii Săi întru Împărăţia Sa.

Secularismul înseamă, aşadar, constituirea vieţii personale și comunitare fără o raportare clară la principiile fundamentale ale spiritualităţii creştine. Fenomenul secularizării impune o anumită perspectivă asupra lumii şi în consecinţă un model de viaţă în care aspectele de bază ale existenţei umane, ca de pilda familia, educaţia, știinţa, arta nu numai că nu sunt înrădăcinate sau legate de credința religioasă, ci, mai mult, adevărata necesitate sau posibilitate a unei astfel de legături este negată. De aceea, negreşit putem defini lumea secularizată ca fiind o lume despiritualizată și desacralizată, pierzând puţin câte puţin relaţia cu Dumnezeu.

În acest context, identitatea preotului, implicit a rugăciunii reprezintă în mod cert doctoria aplicată acestei maladii a zilelor noastre. În rugăciunea arhierească, Mântuitorul a spus: „i-am trimis pe ei in lume”, o lume care-I aparține și „prin El s-a facut” (Ioan 1,3). De  aici, deducem că trimiterea în lume de către Tatăl trebuie să însemne o anumită asumare şi slujire a lumii. Preotul nu-şi poate îndeplini vocaţia în izolare, ci în şi pentru comunitate. Şi, cu toate ca nu propovăduieşte învăţătura sa, ci una revelată, este dator să ţină seama de nivelul împrejurărilor, de năzuinţele sufleteşti ale oamenilor, dar nu în ultimul rând de legătura directă cu realităţile care-i înconjoară. Viaţa de rugăciune a Mântuitorului constituie o pildă, atât pentru cler, cât şi pentru laici. Preotul care slăbeşte în rugăciune nu se va putea conforma deloc misiunii și slujirii preoţești, rugăciunea fiind, aşadar, un element fundamental al fiecărui om, pentru cleric constituind însă premiza slujirii lui.

Lucrarea preoţiei este responsabilă de slujirea creştină în lume şi trebuie să ridice umanitatea la înăţimea sfinţeniei îndumnezeitoare. Oamenii îşi adresează întrebări veşnice într-un mod mereu original, iar preoţii trebuie să fie cu rugăciune mereu în slujba lor, să le vorbească de Dumnezeu, să le arate calea către Dumnezeu, atât prin grai, cât și prin exemplul personal. În pofida necazurilor cauzate de contradicţiile acestei lumi secularizate, dezorientată, nesigură, cu aspre carențe ale credinţei, misiunea Bisericii este aceea de a lupta în mijlocul lor pentru a simţi şi propovădui ajutorul si biruinţa întru Hristos.

Orice calitate a preotului nu acoperă nevoia personală de a avea o anumită legătură personală cu Dumnezeu, legatură care trebuie întărită, legătură care devine pentru clerici izvor de putere, în special într-o perioadă de criză a identităţii. Hristos, Însuși, în grădina Ghetsimani, a trecut printr-o astfel de criză indusă de proximitatea morţii, înainte ca evenimentele înfricoşătoare să se succeadă şi să-L conducă la Golgota. În momentele acelea de zbucium, s-a depărtat de la dânşii ca de o aruncătură de piatră şi îngenunchind se ruga zicând: „Părinte, de voieşti să treacă paharul acesta de la Mine; însă nu voia Mea, ci a Ta să fie” (Luca 22, 41-42). După acel zbucium, i-a putut intâmpina pe Iuda şi pe soldaţi, întărit în misiunea Sa mântuitoare.

Apostolul Pavel nu a avut parte decât de dezamăgiri în cea de-a doua perioadă a misiunii sale apostolesti, lipsindu-i orice indiciu clar în legătură cu direcţia pe care trebuia s-o urmeze în călătoria sa. Simţea doar că Sfântul Duh îi zădărnicea orice intenție. Acest sentiment însemna, totuși, că avea conştiinţa apostoliei dumnezeieşti, chiar dezamăgit fiind. Există anumite dificultăţi în viaţa duhovnicească a preotului, care, într-un anumit grad creează sau intensifică această criză. Clericul ce şi-a construit o faţadă profesionistă întâmpină dificultăţi în a o mai lepăda, mai ales când doreşte să se roage singur. Rugăciunile publice constituie o parte din activitatea sa „profesională” fațada neconstituind o problemă în acest caz.

Citește alte articole despre: identitate

De la același autor

Ultimele din categorie