Nu de mulţi ani, era un bătrân ce şedea într-un loc şi avea un ucenic foarte evlavios. Şi fiindcă vitele mănăstirii stricau ţarinile vecinilor şi ţăranii certau pe bătrân pentru aceasta, s-a mâniat bătrânul asupra ucenicului şi l-a canonisit să nu mănânce pâine de nu va ajunge mai curând să întoarcă vitele şi să facă mijlocire să nu mai strice ţarinile. Şi ducându-se ucenicul ca să facă acea ascultare, a murit bătrânul. Mai apoi întorcându-se şi aflându-l mort, s-a întristat foarte şi plângea şi se văita şi mult se chinuia. Mai întâi pentru că pierduse pe părintele său şi, lipsit de lumina povăţuiţii lui, a rămas sărman de mângâiere, apoi se mâhnea pentru că rămăsese sub canon, să nu mănânce pâine. Deci când l-au îngropat a spus pricina la cei vrednici cu iscusirea şi a cerut slobozenie de canon. Dar nici unul nu s-a aflat să-i tămăduiască rane şi să-i deslege legătura, că fiecare se apăra şi-l trimitea la cel mai mare. Şi de vreme ce de la cei ce erau acolo nu şi-a putut afla îndreptarea, după sfatul celor mai mulţi, s-a sculat de acolo şi a venit la Ţarigrad, unde era atunci patriarh sfântul Gherman. I-a arătat pricina şi ca de la un cap al Bisericii a cerut ajutor. Dar n-a putut afla dezlegare nici acolo. Că adunându-se soborul, s-a făcut cercetare de această pricină şi punând pe ucenic la mijloc şi făcându-se sfat... O, minune mare! Nici Patriarhul, nici soborul ce s-a adunat, n-au putut să dezlege canonul bătrânului. Şi măcar că această legătură se făcuse vremelnică, dar fiindcă se legase de acela pe pământ şi era legat şi în ceruri, n-a putut să-l ajute, sau să-l dezlege nici soborul, cu toate că bătrânul nu avusese darul preoţiei şi era un călugăr simplu, dar el era stareţul ucenicului. Şi aşa a rămas fratele acela sub canon până la moartea sa, fără să mănânce pâine. 

(Sfântul Teodor Studitul, Cuvântări duhovnicești, Editura  Episcopia Alba Iulia, Alba Iulia, 1994, p. 78)