Ce mult mi-a placut când am citit că pustietatea sufletească a început să vă tragă la rugăciune şi v-aţi îndreptat spre cea mai bună - spre rugăciunea lui Iisus - , şi aţi început s-o săvârşiţi cu atâta izbândă. Domnul să vă binecuvânteze să izbândiţi în această rugăciune aşa încât nimic să nu vă mai poate abate de la ea.

Mă întrebaţi ce vă mai trebuie. Aşa cum o faceţi, este bine. Ţineţi minte şi faceţi aşa. Un singur lucru vă amintesc, că trebuie să coborâţi cu atenţia în inimă şi să staţi acolo înaintea feţei Domnului, care este pretutindeni, şi în dumneavoastră, şi vede tot, şi pe dumneavoastră. Cam aşa cugetaţi: sus la tronul lui Dumnezeu, iar jos la propriile păcate.

Stând înaintea feţei Domnului, să nu îngăduiţi alte gânduri, ci numai pe Domnul să-L priviţi, cu simţămintele potrivite faţă de El şi cu conştiinţa că vede, aude şi este gata să asculte şi să împlinească. Nu lăsaţi niciun cuvânt fără cugetarea la Domnul şi la faptul că El există pentru noi, dar să aveţi cugetări simple: că El este aproape, vă păzeşte, vă ţine, vă învaţă şi vă călăuzeşte.

Când începeţi să vă rugaţi, ies la iveală anumite nevoi cu privire la această rugăciune şi mă întrebaţi ce să faceţi.

Uitaţi-vă la sfârşitul lucrării. Mintea şi inima se unesc cu Domnul astfel încât devin nedespărţite. Inima va fi nedespărţită de Domnul şi va fi caldă şi plină de dulceaţă. Iar toate celelalte vor rămâne afară, ca ceva străin.

Dacă veţi fi smerit, harul lui Dumnezeu îndată va aduce în putere această rugăciune. Aveţi grijă ca totul să iasă din inimă. Iar la stările exterioare nu vă gândiţi.

La început v-aţi gândit: că parcă rugăciunea s-a pus pe roate, dar apoi s-a împrăştiat toată; acest lucru se va întâmpla des. Aşa că, îndată ce vi se naşte un asemenea gând, să ştiţi dinainte că el este mincinos şi să nu vă opriţi asupra lui. Trăinicia începe atunci când se aprinde focul în inimă.

(Scrisoarea 977. Seria 6. Paf. 102-103)

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Rugăciunea, Editura Egumeniţa, Galaţi, 2008; pp. 64-65)