Preambul

Nu-mi mai amintesc când mi-a venit ideea de a vizita Athosul. Oricum, nu de prea multă vreme, poate de vreo opt ani de când mă tot animă doruri regresive, de cunoaștere și recuperare a ceea ce a fost cândva la nivelul lumii din care fac parte dar și în mine însumi. Mi-l imaginam ca pe un tărâm rupt de lume, departe de lumea civilizată, ca pe un fel de „comună primitivă” a creștinismului, un „punct zero” al ortodoxiei. A fost și așa ceva, am descoperit și multe altele…

Am ajuns la Ouranopolis, unul dintre porturile care duc spre Athos, după un periplu pe drumurile Bulgariei, o țară ce îmi rămâne stranie prin contrastul dintre natura darnică, promițătoare și modestia satelor, a caselor ce par încremenite într-un alt ev - dacă e să ne gândim la ambiția de țară europeană a acestui ținut. Și tot ca o interogație îmi rămâne și puținătatea sau chiar lipsa bisericilor din sate sau din micile orașe pe care le-am străbătut, în comparație cu ceea ce putem vedea pe meleagurile noastre sau în Grecia. M-a frapat, de asemenea, absurditatea unor semne de circulație ce impuneau restricții de viteză fără nicio noimă (judec asta după cultura și legislația noastră rutieră…) dar și frecvența apariției unor echipaje de poliție în locuri strategice și care au dat impresia unui stat polițienesc, aflat în stare de asediu (cel puțin 20 la dus și la întors…). În rest, oameni simpatici și afabili, cum pot fi întâlniți, de multe ori, și la noi.

Drumul către mănăstire

Vaporul care ne duce de la Ouranopolis spre Daphne este înțesat de lume bărbătească, de multe nații, tineri dar și bătrâni, laici dar și persoane consacrate (preoți, călugări), studenți studioși dar și pensionari, oameni singuri dar și grupuri de prieteni ori tați cu feciorii lor, oameni înstăriți dar și destul de modești – cei mai mulți fiind, după limba ce o deslușesc, greci, ruși, români, sârbi, englezi - și alții, al căror grai ori că nu mi-a ajuns la ureche, ori că nu-l cunosc. Atmosfera este una de pelerinaj, de bună cuviință, de tăcere și așteptare a unei întâlniri de excepție. Marea este de un albastru indescriptibil, soarele este triumfător dar nu sever, țărmurile își lasă descoperite din când în când locuri frumoase de răgaz și popas duhovnicesc.

Însoțitorul meu, un tânăr diacon care a mai fost prin aceste locuri, îmi arată la o vreme vârful muntelui, Aton, ce se deslușea în zarea și ceața dimineții. Face poze într-un mod care mie mi se pare profesionist și reușește să fie un bun companion. Este îmbrăcat în reverendă, dar pe cap are o șapcă albă, „de firmă”, ceea ce mă duce cu gândul la faptul că tânăra generație de clerici reușește să reducă tot mai mult distanța artificială ce a existat atâta vreme între societate și tagma preoțească.

Mănăstirea la care avem îndrituire să adăstăm, Vatopedi, este situată de partea cealaltă a muntelui în raport cu ultimul port din sudul peninsulei (Daphne). Coborâm într-o lume devansată tehnic, cu drumuri de piatră și mult praf, cu microbuze sau autobuze de mijloc de secol XX, ce au dezvoltat un mers cam legănat, cu zdruncinături cum de mult nu a mai îndurat coloana mea. Ce m-a impresionat: grija șoferilor ca toți pelerinii să ocupe un loc cât de cât confortabil, nimeni să nu stea în picioare, fiecare să se simtă că este luat în seamă (printre șoferi, unii erau români). După vreo oră de mers, ajungem într-un orășel, Karyes, considerat a fi capitala Athosului. Deja apar prime imagini specifice locului: călugări grăbiți să facă ultime cumpărături înainte de a se întoarce în mănăstirile lor - pește, sare, zahăr și alte chestii de la băcănie, monahi conducând diferite vehicule ce asigură lucrul pământului, pisici plictisite de soarele amiezii așteptând să treacă timpul, pelerini interesându-se ce autobuz merge spre o mănăstire sau alta. După circa o oră de răgaz și observare a locului, luăm un nou microbuz care ne duce spre Mănăstirea Vatopedi.

Intrarea

În drum spre acest locaș trecem prin dreptul unei gherete, un fel de vamă, unde suntem verificați  - de un nene cam plictisit, dar știind prea bine ce face - de acte și dacă figurăm pe lista pelerinilor ce trebuie să intre în mănăstire în respectiva zi. În ciuda unei aparente indeterminări, totul este controlat, nimeni nu ar putea intra în aceste locașuri dacă nu are diamonitirionul (permisul de acces în Sfântul Munte) obținut dinainte de la birourile specializate și pașaportul obișnuit. Același lucru se petrece și la poarta mănăstirii, unde un călugăr, binevoitor și răbdător la toate întrebările noastre, verifică și reține diamonitirioanele și ne dă primele îndrumări. Din nou, observăm că știe câte persoane, de unde și cine trebuie să vină la mănăstire în acea zi.

Ne-am adunat în această zi și în acest loc cam zece pelerini, de diferite nații, și ne îndreptăm pașii prin curtea mănăstirii spre arhondaric, locul de primire al oaspeților. Suntem întâmpinați cu deosebită căldură, curtoazie și zâmbete de doi călugări tineri ce ne îndeamnă, înainte de toate, să degustăm câte un păhăruț de ouzo, un aperitiv binecunoscut aici, câteva bucățele de rahat, din acela veritabil, și câte un pahar de apă rece. Binevenite toate, după mai multe ore de mers pe mare, pe uscat, puțin tensionați de propriile întrebări și așteptări. Ospitalitatea monahală nu se dezminte, simultan cu explicarea principalelor reguli, în greacă și engleză (afișate vizibil, de altfel, în mai multe limbi, inclusiv în română), pe care trebuie să le respectăm pe durata prezenței noastre aici: folosirea unei îmbrăcăminte decente, interzicerea fotografiatului și filmatului, respectarea orelor de liniște a călugărilor, participarea la slujbele religioase, înscrierea în ritmul și temporalitatea locului. Oricum, unele reguli și tipicuri le-am descoperit pe parcurs. În circa jumătate de oră suntem repartizați în cameră, casa noastră primitoare pe intervalul de joi până duminică (un popas duhovnicesc normal nu poate dura mai mult de trei zile). Probabil că recomandările de la Iași ne-au facilitat niște condiții mai mult decât optime: ne-am dat seama mai târziu că ocupasem un spațiu rezervat oaspeților de cinste.

După o necesară odihnă la prânz, ne facem prezența nerăbdători la vecernia de la ora cinci, dornici de a pregusta din cele mai mari bunătăți ale locului. Doar un bătrân călugăr este înaintea noastră pe care îl luăm drept model, așteptând în tăcere, ca și el, pe prispele de piatră răcoroasă, momentul deschiderii ușilor bisericii. Admirăm frumoasele picturi, de secole, ce acoperă zidul exterior al clădiriiși ușile bisericii, vechi de peste 1000 de ani. Arhitectonica este una curat bizantină, sobră, distinsă, cu unele inflexiuni romane și chiar renascentiste.

Slujbele

Interiorul bisericii se descoperă treptat, pe măsură ce lumina candelelor care se aprind iradiază în jur iar ochiul nostru se obișnuiește cu diferitele trepte de luminozitate. Dar și razele soarelui, strecurate prin ferestrele înguste, ne ajută să percepem frumusețea din interior. Totul emană echilibru, vechime, bun gust. Piatră, lemn, metale argintate sau aurite, miros de ulei, de ceară, de tămâie. Nu flori din plastic, nici lumină electrică, nici broderii de duzină… Locurile se ocupă treptat, atât cele din strană dar și scaunele din naos, pregătite pentru pelerini. Șiruri de trupuri sfioase, indistincte, în negru, trec și sărută icoanele după un traseu prestabilit, aerul din biserică este pus în mișcare de faldurile veștmintelor largi ale monahilor. Miros de mir, de tămâie și curăție. Deslușesc din când în când fețe calme, înțelepte, ca din picturile vechi, chipuri transfigurate de rugăciune, de post și bună așezare în lumea de aici și, probabil, în cea de dincolo.

Slujbele sunt oficiate în greacă și au savoarea binecunoscută ethosului ortodox. Mă impresionează cu totul aparte răspunsurile cântăreților din strană și intervenția corului în momentele prevăzute din economia ceremoniei. Recitările precum și inflexiunile tonale predispun la interiorizare, la profundă meditație, la alunecare într-un alt ev și mod de a fi. Simți cum transcendentul se strecoară la nivelul acestor gesturi umane unindu-se, pentru o vreme, cu firescul firilor prezente la acest ceremonial, căzute dar și călăuzite spre înălțare de un nevăzut și tainic fior, de o adâncă și nedeslușită chemare.

Ne asumăm încet-încet ritmul lumii în care am intrat și intensități din ce în ce mai sporite ale trăirilor generate de dimensiunile „materiale” ale ceremoniilor dar, mai ales, de ceea ce nu se poate percepe și descrie și care străfulgeră chipurile, orchestrează gesticulații, deschide suflet către suflet sau către Dumnezeu. Aici am întâlnit rugăciune pură, biserică adevărată, oază de adevăr și înțelepciune. O notă aparte a creat un grup coral din Liban, care a participat la privegherea de sâmbătă noaptea și liturghia de a doua zi. Un cor care a adus un plus de sărbătoare și care a complementat fericit, printr-un balans melodic meșteșugit, celebrul cor al mănăstirii athonite.

Te pierzi în negura timpului, te aliezi pas cu pas cu expresiile cele mai pure ale tradiției religiei tale, te lepezi de tot ce este patimă omenească, uiți de tine, de metehne de tot felul, te descărnezi, te purifici. Te identifici cu lucrurile din jur, devii una cu ele, nu mai ai dureri, nu mai ai patimi. Îți simți doar suflul și sufletul, mlădiate de incantații, rugi și invocații, care se bucură de participarea la un mister unic, reiterabil la infinit, cel al întrupării Mântuitorului în pâinea și vinul puse înainte, la Sfânta Liturghie.

Ora patru dimineața. Umbre negre străbat și întretaie curtea interioară în drum către biserică. Intru printre primii în sfântul locaș, dornic de a participa la utrenie dar și de a ocupa un loc mai în față. Foșnet de mișcări de închinare la icoane, în lumina palidă a celor câtorva candele ce tocmai au fost aprinse. Mici sclipiri pot fi percepute în spațiul așezământului, ca niște stele străvezii, acestea fiind reflexe ale luminii candelelor pe policandre sau icoanele metalice. Se aprind puține lumânări, două-trei, și acelea se sting din când în când. În câteva minute biserica se umple de monahi și alți participanți. Sunet de toacă, dangăt scurt de clopot, rugăciuni, psalmi, cântări, recitări, tămâieri. Canonarhul, un tânăr monah, însărcinat cu gestionarea coralelor, cu mantie neagră legată peste umeri, precum un fluture negru, se mișcă sprinten de la o strană la alta, intonând și făcând trecerea la următorul episod melodic. Stai în picioare, apoi așezat, din nou în picioare, din nou așezat, te lupți să nu ațipești, nevolnicule ce ești, miști din mâini ca să dovedești că ești treaz, reziști, mai faci o cruce, te închini la icoane – întâi monahii, apoi tu și ceilalți. Sfârșitul utreniei. Mutare în paraclisul din centrul curții, unde va avea loc liturghia. Una scurtă, de circa o oră, încheiată prin împărtășania celor spovediți și luarea de anaforă de către restul.