Există foarte mulţi copii nefericiţi, trişti. Să nu credeţi că vorbesc de copiii aflaţi în grija statului, care au într-adevăr multe motive să nu fie tocmai fericiţi!

Mă refer la copiii care au şansa să se nască şi să crească într-o familie normală. Binecuvântările acestui dar extraordinar – familia – uneori sunt anulate de chiar cei care o formează, adică de mama şi tatăl copilului, cel mai adesea prin aceea că înţeleg prost noţiunea de „autoritate părintească”. Ei cred că asta înseamnă un fel de raport stăpân–sclav, în care stăpânul ştie tot şi are întotdeauna dreptate, iar sclavul trebuie să se supună orbeşte, demnitatea copilului fiind o chestiune neglijabilă.

Cu o asemenea atitudine, părintele nu face decât să deterioreze relaţia sa cu copilul şi, în final, se instalează distanţa între părinte şi copil.

(Michiela Poenaru, Eu te-am făcut, eu te omor. Ghidul bunelor maniere pentru părinţi, Editura Coresi, București, 2010, pp. 87-88)