Am fost o mamă aflată în pragul pierderii copilului. La 2 ani și 3 luni, fetița mea a avut o tumoră pe care medicii o considerau extrem de agresivă și mortală. S-a dovedit că puterea lui Dumnezeu este mai presus de statisticile medicale, iar copila mea este vindecată fără tratament alopat și cu voia lui Dumnezeu. 

Desigur că, de la bun început, a înțeles frica mea de pierdere, iar mai târziu au apărut discuțiile despre moarte, despre Dumnezeu, despre ce este aici și ce este dincolo. Acum are 4 ani și jumătate. Într-una dintre seri, m-a întrebat cum a murit tatăl meu, cum au murit bunicii mei, cine mai este plecat acolo. Am discutat despre frățiorul ei care a plecat și el la Dumnezeu când avea 2 anișori (nu este născutul meu, ci fiu al tatălui ei cu o altă mămică). După ce a analizat cam câți oameni suntem aici, pe Pământ, și câți sunt plecați la Dumnezeu, mi-a spus cu seriozitate și luare-aminte: „Mami, tu știi că familia noastră din Cer este mai mare decât familia noastră de aici?”. Vorbim despre moarte ca despre un eveniment firesc al vieții, vorbim despre moarte ca despre un prag care ne duce la Tatăl Ceresc dacă suntem buni, iubitori și cinstiți. Vorbim despre moarte lipsite de frică, lipsite de tristețe. 

Uneori, mă întreabă: „Dacă mori, o să stai aproape de porțile Raiului, ca să te pot găsi repede când ajung și eu acolo?”. Sau: „Mami, dacă mori, îmi va fi foarte dor de tine? Cum o să pot eu rezista de dorul tău?”. Și consider aceste discuții extrem de mature pentru un copil de 4 ani și jumate! 

Desigur, orice copil care stă pe patul de spital – și mai ales într-o secție de oncologie – se maturizează peste noapte. Dar această experiență m-a vindecat de frica de moarte. 

Cu frică de Dumnezeu vă spun că am trăit ziua in care m-am gândit că sunt o mamă egoistă, pentru că îmi era frică de emoția mea cumplită și devastatoare de tristețe cauză de o posibilă pierdere (așa cum arătau lucrurile atunci), îmi era frică de dorul ce ar fi putut să vină și pe care să nu îl pot îndura. Dar copilul de 2 ani plecat la Dumnezeu după ce a fost împărtășit săptămânal încă de la botez, după ce nu apucase să aibă niciun păcat, ar fi fost un copil mântuit. Și, atunci, mi-am dat seama că între durerea mea de mamă și mântuirea ei, între alinarea mea de a o avea timp îndelungat lângă mine, dar posibilitatea ca ea să crească și să facă multe păcate, aș fi preferat durerea mea și mântuirea ei! 

Atunci am înțeles că, înainte de a fi copila mea, este copila lui Dumnezeu – iar El mi-a trimis-o ca pe cel mai valoros dar al Vieții! Astfel, am devenit mai responsabilă decât eram de a mă îngriji să o educ cu mare iubire față de Dumnezeu, cu o cunoaștere a credinței sale (nu doar ca tradiție, motiv pentru care am și devenit studentă la Teologie). 

Acum, viețile noastre sunt diferite și viața de familie este schimbată. Am înțeles că Dumnezeu ne-a ales ca să ne îndrepte, ca să ne corecteze greșelile, ca să ne ajute să găsim o cale mai bună în viață! 

Frumos lucrează Dumnezeu în lume prin chipul copiilor Săi! 

Cu toată recunoștința și aprecierea, 

Alexandra, o mamă creștină