Mă gândesc la o chemare a glasului lui Dumnezeu: „Auzi, Israil!” — Israil însemnând poporul lui Dumnezeu. Auzul — este un lucru pe care-l numim în Biserică ascultare. Ascultarea este în primul rând auzul cuvântului, ceva ce ascultăm. Noi înţelegem ascultarea ca o disciplină: să „asculţi de cineva”. Este un adevăr şi în asta, dar nu aceasta este esenţa ascultării. Efectul de disciplină vine din ce numim duhovniceşte ascultare, dar este numai un efect, un efect secundar. Fac o comparaţie. Precum pruncul în pântecele maicii: am auzit din cunoştinţele ştiinţifice că în el, dintre cele cinci simţuri, auzul este primul care se dezvoltă, şi că pruncul poate auzi glasul tatălui său prin ţesuturile pântecelui maicii. Ceva analogic se întâmplă în trăirea noastră duhovnicească. Prin ţesuturile lumii ăsteia, materiei ăsteia, învăţăm în Duh să auzim şi să desluşim glasul Tatălui. Deci ascultarea, înainte sau dincolo de a fi o disciplină, este o auzire şi un discernământ. Discernem deci glasul cunoscut al Bunului Păstor de glasul străinului, pe care îl recunoaştem ca străin.

(Ieromonahul Rafail Noica, Cultura Duhului, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2002)