Au dispărut frontierele gândite arbitrar, care ne opreau să trecem dintr-o țară în alta. Ele au devenit nesemnificative, doar amintiri dintr-o epocă, din fericire, apusă. Sunt convins că avem datoria de a nu uita și, mai ales, de a nu simplifica tot ceea ce s-a întâmplat atunci, în acea lume dispărută, de care vorbim acum ușurați, la trecut. Un trecut care înseamnă mai înainte de orice o mărturie, de care trebuie să ținem seama, încercând să o analizăm corect și cumpătat. Nu, nu avem voie să uităm, nu ne putem permite așa ceva. Memoria înseamnă tradiție, adică măsura avansului nostru intelectual, locul de unde pleacă generația noastră, punctul din care evoluăm ca individ și grup, momentul în care experiența vechilor generații ne ajută să transcendem către ceea ce va fi odată noua tradiție, pe care suntem obligați, chiar și dacă ne este greu, să o lăsăm moștenire copiilor noștri.

Daniela Șontică, ziaristă și scriitoare, prezență activă și apreciată în dezbaterile culturale actuale, are luciditatea de a înțelege relaționarea timpurilor noastre cu moștenirea erudită și problematica intelectuală a generațiilor trecute. Din acest motiv, ea se revoltă împotriva acelei nefericite amnezii colective, de care dăm uneori dovadă, prin care ignorăm intelectualii de odinioară, spre dezavantajul nostru imediat. Fiindcă refuzul de a ne preocupa de ceea ce am moștenit prin cultura înaintașilor, de a nu continua ceea ce au ei au început, este dezrădăcinare și renunțare. Doar așa, prin continuitate, dezvoltăm curajos un destin cultural specific, care să fie în același timp european și românesc.

Cartea Danielei Șontică „30 de scriitori români din exil (1945-1989)”, apărută la editura Basilica în 2022, este mai întâi un omagiu adus unei întregi generații de intelectuali din România confruntați cu timpuri complicate și neiertătoare. Unii dintre reprezentanții acestei generații au luat calea exilului, înțeleasă ca tentativă de punere la adăpost. Aceștia au descoperit, inevitabil, că exilul în sine este o modificare existențială radicală, unde vechile necazuri dispar doar pentru a face loc unora noi, e drept, în cazul celor plecați până în 1948, nu atât de violente și nimicitoare precum cele de care ei au fugit. Marea majoritate a scriitorilor din lista de 30 a cărții doamnei Șontică au părăsit România în anii ´30 și ´40 ai secolului trecut. Fără a încerca să formeze un canon, o limită numerică fiind mereu un gest subiectiv, lista autoarei este judicioasă, corectă și echilibrată, cuprinzând reprezentanți ai diferitelor curente literare care au format exilul românesc postbelic. Delimitarea doar la scriitori este și ea inevitabilă. O listă exhaustivă a personalităților care au părăsit România în acele timpuri ar fi depășit cu mult mesajul pe care această carte și-l propune. Exilul scriitorilor are o natură specifică, înțeleasă de autoare, el implică o dramă care le este doar acestora comună. Unealta unui scriitor este limba în care scrie. Toți au fost nevoiți să locuiască un spațiu lingvistic străin, în care limba română rămâne doar cea a viselor, a amintirilor și a operei literare care trebuia ferită de însingurarea nostalgiei.

Mulți dintre cei care au fugit atunci din România ar fi fost arestați și condamnați, dacă nu plecau. Nu toți, desigur. Alții ar fi fost lăsați liberi, dar marginalizați și împiedicați să trăiască demn. În același timp, este la fel de sigur, unii dintre acești exilați ar fi răspuns în fața justiției pentru activitatea lor politică și în condițiile în care România ar fi devenit după 1945 o democrație de tip occidental. Așa s-a întâmplat peste tot în Europa și este legitim să fie așa. Înțelegem prin „exil” o situație în care cineva este nevoit să părăsească un loc, o țară, fără a mai putea să revină acolo. Din acest motiv, orice asemănare cu destinul lui Ovidiu nu este întâmplătoare. Este adevărat că situația exilatului nu va fi niciodată cea a celui încarcerat la Aiud, unde nu există speranță, ci doar supraviețuire. Universul exilatului este dominat de visul reușitei personale într-o străinătate irevocabilă, așadar, cumva există o speranță, o alta, plătită din greu sufletește. Noul succes este în funcție de destin, de noroc, de nervi și de întâmplare. De voia lui Dumnezeu. Cu diferența existențială că și cazul unui eșec nu există o întoarcere acasă, fiul risipitor nu are în exil nici o rezervă, nu are nici un tată care să-l aștepte undeva. Nu, nu există acasă, reîntoarcerea este imposibilă. Depinde de fiecare în parte cât de mult se poate deprinde cu noua normalitate, cu noua viață, pe care cei care trăiesc acum în diasporă nu au cum să o înțeleagă. Ei au rezerva afectivă și liniștitoare a unui bilet dus-întors real, plauzibil, oricând disponibil.   

Bineînțeles, inevitabil, printre cei 30 de autori aleși de Daniela Șontică, se remarcă imediat cuplul Monica Lovinescu-Virgil Ierunca. Spun „inevitabil” pentru că cei doi sunt cu siguranță, nu doar cei mai cunoscuți, aș spune chiar proeminenți, reprezentați ai exilului intelectual românesc, dar și cei mai activi prin emisiunile lor în limba română realizate la postul de radio „Europa Liberă ”. Evident, șansa lor în exil a fost angajamentul la acest post de radio în limba română. Ajunși într-o situație economică stabilă, acest aspect nu era de la sine înțeles pentru exilați, cei doi și-au propus să devină voci active, străduitoare și salvatoare în folosul culturii române. Lucru reușit în mare măsură. Îmi amintesc, nu voi uita niciodată, emisiunile lor de la sfârșitul de săptămână, care propuneau mereu o dezbatere culturală de care era atât de multă nevoie atunci. Fapt simptomatic, intelectualitatea română se orienta după o așezare a valorilor care era propusă din străinătate, de la Paris. Monica Lovinescu și Virgil ierunca își asumau o funcție culturală care era interzisă criticilor literari din România. Cine era lăudat în emisiunile lor devenea imediat un fel de erou în redacțiile revistelor literare autohtone, iar cine era criticat trăia cu dificultatea de a se mai putea reabilita valoric. Cum însă emisiunile se făceau la Paris, și nu la București, această departajare a valorilor în bune și rele devenea dificilă și uneori artificială. Monica Lovinescu lăuda revista „România Literară” și critica „Luceafărul ”. Este adevărat, îmi amintesc iarăși, de bucuria de a descoperi în „România Literară” pagini întregi care erau preluate din revistele franceze și care reprezentau o șansă neașteptată, indispensabilă de a respira liber, în acea vreme în care la București erau atâtea lucruri care ne erau interzise. Totuși, faptul că revista „Luceafărul” era conducă de un simplu activist de partid, incult, penibil și fără veleități culturale, nu o transforma automat într-o foaie propagandistică. Multe nume sonore din acele timpuri publicau în ambele reviste. Acel conflict între redacții, imaginat la Paris, era în realitate mult mai puțin evident, de fapt inexistent. Monica Lovinescu s-a străduit să compună un „canon” al literaturii române, fapt la modă în acele vremuri, când mulți critici literari în Franța și Germania erau captivați, chiar obsedați, de o asemenea așezare a valorilor. Un canon literar va fi mereu o ispită subiectivă, acceptat de unii și contestat de alții. Dar faptul în sine, curajul ei, dorința ei sinceră de a fi o luptătoare pentru adevăr, îi conferă un spațiu aparte, inconfundabil în istoria literaturii române. Am avut șansa în 1985 să-i cunosc și să stau de mai multe ori de vorbă cu Monica Lovinescu și Virgil Ierunca. Aș spune că m-au format prin simpla lor prezență, prin simplitatea și fermitatea cu care își apărau idealurile în care credeau. Amândoi au recunoscut că da, există momente când poartă discuții cu conducerea postului de radio, fiind de acord că ziaristica nu va fi niciodată o acțiune dezordonată, individuală și subordonată unui capriciu de moment. Am primit multe cărți de la ei. Virgil Ierunca fusese în tinerețe de „stânga”. El rămăsese credincios acestui concept, știind că România lui Ceaușescu nu va fi niciodată compatibilă cu idealurile sale politice. În anii când i-am cunoscut, apăruseră în Franța mai mulți autori care doreau să pună în acord idealurile „stângii” cu o viață democratică reală. Ierunca a primit cu entuziasm acest nou curent intelectual pe care-l prezenta amplu în emisiunile lui de radio. Cum venisem din România, eram sceptic la tot ceea ce însemna „stânga” și îi datorez, prin mai multe discuții purtate, că m-a lămurit asupra unor confuzii în care, inevitabil, trăiam. M-a convins să citesc cărțile reprezentative ale acestor „noi filozofi”, cum se numeau atunci acești tineri autori. Odată, televiziunea germană, era în 1986, a prezentat un interviu cu André  Glucksmann, care vorbea perfect limba germană. Acesta a spus că lumea va deveni din nou liberă, granițele vor cădea, vor deveni desuete, iar lumea va comunica cu ușurință datorită unor noi tehnologii care vor revoluționa telecomunicațiile și care ne vor apropia pe unii de alții. I-am telefonat imediat lui Ierunca, spunându-i că tot ceea ce spune Glucksmann este frumos, dar utopic. Mi-a răspuns că eu voi apuca această lume. Nu l-am crezut atunci. A avut dreptate.

Lista de 30 de nume este judicioasă și prin includerea lui Grigore Nandriș în ea. Mai puțin cunoscut, aproape anonim în comparație cu Monica Lovinescu și Virgil Ierunca, Nandriș a fost savantul care a impus studierea limbii române în spațiul universitar de la Oxford. Doresc să-i aduc în aceste rânduri un omagiu pe care-l consider obligatoriu, el fiind profesorul deosebit de apreciat care a înființat catedra de limbă și literatură română la Oxford și personalitatea pe care redactorii Enciclopediei Britanice au ales-o ca autor sau corector al tuturor termenilor despre România. Ar mai fi multe de vorbit despre Paul Miron, pe care l-am cunoscut din copilărie, despre Pavel Chihaia, fenomenalul istoric care s-a decis pentru exil și împotriva unei cariere în România lui Ceaușescu.

Prin Pavel Chihaia se deschide un nou capitol în lista alcătuită de Daniela Șontică. Marea surpriză a acestei cărții este prezentarea unor personalități care au părăsit România, s-au exilat, în anii ´80. Includerea acestora în lista celor 30 este un gest de înțelegere profundă a fenomenului plecării din România în acei ani. Prin cei fugiți în timpul lui Ceaușescu, exilul românesc primește o nouă identitate, diferită de cea a generației interbelice, dar care este la fel de interesantă și simptomatică pentru spațiul cultural național. Cei noi, să-i numim așa, s-au decis să nege minciuna existențială a unei compatibilități între guvernare și populație, așa cum ideologia ceaușistă încerca să o contureze, agramat, dar terifiant și violent, în anii ´70 și, mai ales, în anii ´80. Pavel Chihaia nu a mai reușit în exilul münchenez să scrie cărțile cu care ne obișnuise în România, dar opțiunea sa de a  „vota cu picioarele” împotriva lui unui regim politic pe care a refuzat să-l accepte, ridică opțiunea sa la nivel de jertfă, de trăire și de rezistentă împotriva dictaturii.

Introducerea în lista celor 30 a lui Vintilă Corbul este neașteptată dar, cred, binevenită, tocmai prin faptul că scriitorul și scenaristul Vintilă Corbul înseamnă o ruptură radicală cu ceea ce am putea numi arhetipul sau specificul intelectualului român din exil. Vintilă Corbul devine cunoscut în interbelic când, provenind dintr-o familie foarte bogată, se căsătorește cu o tânără de origini modeste. Nunta sa a fost subiectul rubricilor mondene din ziarele timpului și se spune că a fost sursa de inspirație pentru piesa de teatru scrisă de Tudor Mușatescu, „Visul unei nopți de iarnă”. După venirea la putere a comuniștilor și confiscarea averii personale, el este nevoit să se angajeze ca muncitor la ICAB, spunându-se că aceasta ar fi fost o răzbunare a comuniștilor pentru faptul că el a transformat nunta sa cu o fată de muncitor într-un un eveniment monden exotic, atipic pentru modul de viață al burgheziei bucureștene în interbelic. Divorțat, el se recăsătorește cu Ioana Sân-Giorgiu despre care Lily Velisar Teodoreanu, văduva lui Ionel Teodoreanu, afirma că ar fi interpreta ideală pentru rolul Olguței, personajul central al romanului „La Medeleni”, în partea finală a romanului, când Olguța se îndrăgostește de Vania și apoi moare de cancer. Încercările de a concretiza acest proiect într-un film sunt oprite de moartea Ioanei Sân-Giorgiu care, asemenea Olguței, se îmbolnăvește de o formă galopantă de cancer și moare la câteva săptămâni de la declanșarea bolii. Vintilă Corbul se afirmă ca traducător de beletristică, fiind apoi el însuși autorul unor romane istorice de mare succes la cititori. Ca scenarist, el este cel care, împreună cu Eugen Burada, semnează scenariul filmului Nea Mărin Milionar, despre care se spune că a fost cel mai mare succes cinematografic din istoria filmului românesc. Ultimul său film, ca scenarist, este „Duelul”, regizat de Sergiu Nicolaescu, și care a fost inclus în „Săptămâna filmului românesc” de la Paris în 1983. Monica Lovinescu a criticat foarte dur filmul, care este povestea absurdă a unor copii orfani, ce trăiesc printre ruine și în cimitire, în conflict violent cu un milionar mafiot și corupt, pe care copiii reușesc să-l nimicească. Monica Lovinescu critica prezentarea unui București interbelic plin de ruine, murdar, și întunecos, filmul având scopul de a arăta că orașul arăta atunci încă și mai rău decât în timpul demolărilor și al penuriei din anii ´80. Plecarea lui Vintilă Corbul este doar un nume într-o lungă serie de oameni de film care au părăsit definitiv România în acele timpuri. Spre supărarea propagandei de stat care practica o veritabilă condamnare a memoriei. Cei plecați dispăreau de pe genericele filmelor în care au jucat sau pe care le-au regizat. Unele filme au fost chiar interzise. 

Daniela Șontică propune un început de drum, o dezbatere, un dialog asupra unui fenomen istoric și cultural pe care, repet, nu avem voie să-l uităm, chiar și în aceste timpuri în care ne găsim cu greu, șovăitor, o identitate culturală specifică epocii în care trăim. Destinul și opera scriitorilor români din exil reprezintă un avertisment, dar și o încurajare. Destinul lor de transfugi ne-ar putea învăța că oricând timpurile se pot schimba, că trebuie să fim grijulii cu libertatea de care beneficiem acum și pe care trebuie să o păzim de orice ispită totalitară. Încurajarea se subînțelege din destinul acestor oameni. Ei s-au străduit, au luptat, s-au zbătut pentru a fi mai departe intelectuali români. Nouă ne este mai ușor. Dar ne străduim suficient de mult?