Când și unde S-a născut Mântuitorul?

Nu ştim ziua şi luna naşterii Lui, avem cu aproximaţie anul. Totuşi, profeţia este uluitor de exactă. Cu aproximativ 720 de ani înainte a fost prezis locul exact al naşterii Lui, Betleem, deşi părinţii Săi erau din Nazaretul Galileii. Cu aproximativ 530 de ani înainte, a fost prezis timpul apariţiei şi, implicit, al naşterii Lui.

a) Timpul naşterii

În ceea ce priveşte timpul venirii, un prim reper sunt cuvintele profetului Agheu:

„Voi zgudui toate popoarele şi toate neamurile vor veni cu lucruri de preţ şi voi umple de slavă templul acesta, zice Domnul Savaot. Al Meu este argintul, al Meu este aurul, zice Domnul Savaot. Şi slava acestui templu de pe urmă va fi mai mare decât a celui dintâi, zice Domnul Savaot, şi în locul acesta voi sălăşlui pacea, zice Domnul Savaot.” (2, 7-9), care anunţă venirea lui Mesia în timpul templului al doilea.

Aşa cum se ştie acesta a fost zidit după ieşirea din robia babiloniană şi cu ajutoare însemnate de la împăratul Cirus al perşilor (I Ezdra 1, 2-11; 6, 3-16).

Profetul Daniel anunţă venirea lui Mesia, după o vreme de „şaptezeci de săptămâni”: „Şaptezeci de săptămâni sunt hotărâte pentru poporul tău şi pentru cetatea ta cea sfântă până ce fărădelegea va trece peste margini şi se va pecetlui păcatul şi se va ispăşi nelegiuirea, până ce dreptatea cea veşnică va veni, vedenia şi proorocia se vor pecetlui şi se va unge Sfântul Sfinţilor. Să ştii şi să înţelegi că de la ieşirea poruncii pentru zidirea din nou a Ierusalimului şi până la Cel-Uns – Cel-Vestit – sunt şapte săptămâni şi, respectiv, şaizeci şi două de săptămâni; şi din nou vor fi zidite pieţele şi zidul din afară, în vremuri de strâmtorare. Iar după cele şaizeci şi două de săptămâni, Cel-Uns va pieri fără să se găsească vreo vină în El, iar poporul unui domn va veni şi va dărâma cetatea şi templul. Şi sfârşitul cetăţii va veni prin potopul mâniei lui Dumnezeu şi până la capăt va fi război – prăpădul cel hotărât.

Şi El va încheia un legământ cu mulţi într-o săptămână, iar la mijlocul săptămânii va înceta jertfa şi prinosul şi în templu va fi urâciunea pustiirii, până când pedeapsa nimicirii cea hotărâtă se va vărsa peste locul pustiirii” (Daniel 9, 24-27).

Cele „şaptezeci de săptămâni” au fost interpretate ca „şaptezeci de săptămâni de ani”, adică 70x7 = 490 ani. Aceşti ani s-ar calcula începând cu edictul de eliberare din robia babiloniană dat la anul 458 î. H., când s-a început şi reconstrucţia templului.

Ştiind că, după legile israelite, cineva trebuia să aibă cel puţin 30 de ani împliniţi pentru a ocupa o funcţie în stat sau la templu şi că Iisus a împlinit această condiţie (Luca 3, 23), trebuie scăzuţi 30 de ani de la momentul prevăzut pentru apariţia Lui publică, pentru a şti data aproximativă a naşterii.

Timpul proclamării lui Hristos, al descoperirii Lui înaintea poporului iudeu, a fost momentul botezului Său la Iordan, când Ioan Botezătorul L-a prezentat mulţimilor adunate. Profeţia lui Daniel este, de fapt, o revelaţie a arhanghelului Gavriil (Daniel 9, 21) – acelaşi înger al Domnului care avea să anunţe atât naşterea lui Ioan Botezătorul, cât şi a lui Iisus (Luca 1, 19, 26).

Stihul al treilea din textul tradus mai sus se armonizează cu Septuaginta şi cu traducerile ortodoxe. „Şapte săptămâni şi şaizeci şi două de săptămâni.” Aceasta este o formă poetică de a spune „69 de săptămâni”. În acelaşi timp, ea conţine un cod de cronologie apocaliptică, descifrat cu cheia clasică din Scriptură (Numeri 14, 34; Ezdra 4, 6), care arată că în cod profetic o zi apocaliptică simbolizează un an. Exprimarea din profeţie subliniază de fapt că întreaga perioadă a celor „70 de săptămâni”, adică 490 de ani (cf. v. 24), este formată din jubilee (perioade de câte 7x7 ani), care la rândul lor sunt formate din septenale (săptămâni de ani, cf. Levitic 25).

Două sărbători importante pentru israeliţi sunt implicit menţionate în profeţie: anul sabatic şi anul jubiliar. În fiecare al şaptelea an, numit an sabatic după modelul săptămânii de zile, sclavii israeliţi trebuiau eliberaţi, iar ogoarele lăsate necultivate, ca să se „odihnească”, să nu se epuizeze.

Jubileul se sărbătoarea o dată la 49 de ani, în al 50-lea an, care era totodată primul din perioada următoare. Această sărbătoare extraordinară prevedea întoarcerea gratuită la primii proprietari a tuturor bunurilor înstrăinate (pământuri şi case, Levitic 25, 23). Anul al 49-lea fiind an sabatic, iar al 50-lea fiind jubiliar, efectul ideii de eliberare şi restaurare se cumulează.

Dar profeţia lui Daniel nu se referă doar la 7 ani sau la 7x7 ani, ci la o perioadă de 70x7 ani, adică un megajubileu – singurul cunoscut în Scriptură, reprezentând şi numărul maxim, simbolic, de ocazii până la care Iisus a extins iertarea (Matei 18,22).

Împlinirea profeţiei este sprijinită şi de o dată menţionată de Ioan (2m20). La primul Paşte de după botezul lui Iisus, trecuseră 46 de ani de când Irod cel Mare, pe la anul 19 î.Hr., începuse restaurarea Templului, ceea ce înseamnă că acel Paşte de după botez a avut loc probabil în primăvara anului 28 d.Hr. Data confirmă împlinirea profeţiei.

Profeţia a fost făcută în primul an de după cucerirea Babilonului de către mezi şi perşi (Daniel 9,1; cf. 5, 30-31), adică în 538 î.Hr.. Îngerul spune că perioada menţionată de profeţie trebuie calculată începând cu edictul care avea să legalizeze restituirea şi reconstrucţia Ierusalimului, cu alte cuvinte, restaurarea civilă (politică) a iudeilor, după exilul babilonic.

Nu trebuie uitat că, pe vremea lui Iisus, oamenii aveau diferite sisteme de calculare a timpului.

Dar cu atât mai strălucită este prezicerea răsăritului Soarelui creştinătăţii şi al lumii. Perioada de 69 de „săptămâni” (69×7) după decretul restaurării civile (457 î.Hr.) înseamnă 483 de ani, din care, scăzându-i pe cei 457 de dinaintea erei creştine, ajungem la anul 27 d.Hr., când, potrivit profeţiei, ar fi trebuit să apară în public Mesia Conducătorul. Numărând înapoi 30-31 de ani, vârsta maturităţii şi a începutului misiunii lui Iisus, ajungem la anii -4 sau -3 (4 sau 5 î.Hr.).

La patru secole după Naşterea lui Hristos, când a fost inventată era creştină de către cunoscutul călugăr dobrogean Dionisie Exiguul, calculul a fost făcut greşit cu cel puţin 4 ani. Aşadar, profeţia lui Daniel cere ca dată a apariţiei publice a lui Iisus anul 27 al erei creştine şi o dată a naşterii Sale cu 30-31 de ani înainte.

Luna şi ziua naşterii Lui nu le ştim.

25 decembrie este sărbătoarea romană a solstiţiului de iarnă (Ziua Naşterii Soarelui Învingător), pe care creştinii au transformat-o în Ziua Naşterii lui Hristos, Soarele Dreptăţii, făcând din ea sărbătoare imperială, sfântă şi obligatorie. Ştiind că Irod, în timpul căruia S-a născut Iisus, murise în luna aprilie a anului 4 î.Hr, Naşterea Domnului a avut loc, cel mai probabil, în toamna anului 5 î.Hr.

Este ştiut că în secolele II-III şi în unele locuri chiar mai târziu, Biserica Răsăriteană obişnuia să sărbătorească Naşterea Domnului în data Botezului, stabilită convenţional la 6 ianuarie. De altfel, şi pentru creştin, adevărata naştere, adică naşterea din Dumnezeu („din apă şi din Duh”), coincide cu botezul.

Nu ştim ziua şi luna naşterii Lui, avem cu aproximaţie anul. Totuşi, profeţia este uluitor de exactă. Cu aproximativ 720 de ani înainte a fost prezis locul exact al naşterii Lui, Betleem, deşi părinţii Săi erau din Nazaretul Galileii. Cu aproximativ 530 de ani înainte, a fost prezis timpul apariţiei (27 d. Hr.) şi, implicit, al naşterii Lui (5 î.Hr.).

În general, Părinţii Bisericii acceptă această interpretare. Îl cităm pe Sfântul Ioan Gură de Aur: „Iar dacă vrei să numeri anii spuşi de înger lui Daniel şi cuprinşi în numărul de săptămâni, de la zidirea Ierusalimului şi până la naşterea lui Hristos, vei vedea că anii aceştia ne dau exact data naşterii lui Hristos”

b) Locul naşterii

Cu circa 720 de ani înainte de naşterea lui Mesia, profetul Miheia a prevăzut locul în care pruncul Iisus Hristos avea să Se nască: „Şi tu, Betleeme Efrata, deşi eşti mic între miile lui Iuda, din tine va ieşi Stăpânitor peste Israel, iar obârşia Lui este dintru început, din zilele veşniciei” (5, 1).

Betleemul, numit la origine Bit Lahmi (cunoscut de pe la 1440 î.Hr.), apoi Beyth Léhem, a fost redat în greaca Evangheliei sub forma Betleem, care mai târziu s-a pronunţat Vithleem, de unde provin variantele româneşti Vicleim, Viflaim şi altele, printre colindele noastre.

Numele cetăţii înseamnă „casă pentru cereale” (hambar), „casa pâinii”  sau „templul lui Laham”, zeu canaanit. Numele Betleem are şi un sens simbolic de prosperitate materială (solul locului era fertil) şi un sens simbolic de binecuvântare spirituală.

Cetatea Betleem, deşi era locul de unde provenea regele David (I Regi 16, 2-4), era una destul de mică şi de neînsemnată. În recensământul cetăţilor făcut de Iosua apare „Efrata sau Betleemul” (15, 59) la partea lui Iuda. Aici se găseşte şi mormântul tradiţional al Rahelei.

Teofilact al Ohridei arată totuşi că Betleemul va deveni o mare cetate, poate nu neapărat matrială, ci una spirituală.

Traducerea românească preia aceasta din Septuaginata, însă în unele manuscrise ebraice nu se pomeneşte nimic de Betleem.

Acest lucru a dat naştere unor presupuneri, cum că numele cetăţii ar fi fost şters intenţionat de evrei din textul sfânt, pentru a ascunde originea davidică a lui Hristos.

Sfântul Ioan Gură de Aur semnalează exactitatea profeţiei lui Miheia: „Uită-te cât de precise sunt cuvintele profeţiei! Profetul n-a spus: Va locui în Betleem, ci din tine va ieşi. Deci profeţia spune că se va naşte acolo”. Hristos S-a născut nu numai într-o cetate mică ci şi într-un staul, pe paie (Luca 2, 7) etc., toate fiind semne ale chenozei – a deşertării de slava Sa Dumnezeiască – şi a smereniei Fiului lui Dumnezeu. Naşterea lui Hristos în Betleem împlineşte şi celelalte profeţii care vorbesc despre Mesia ca de un urmaş a lui David (Isaia 11, 1. 10; Ieremia 23, 5; 33, 15).

Această profeţie este citată liber de către rabinii care îi răspund regelui Irod (Matei 2,6), indicând „Betleemul din ţara lui Iuda” ca echivalent pentru „Beyt-Léhem, Efrata”. Această precizare a profeţiei referitoare la Betleemul din Iudeea este importantă deoarece mai exista un Bet-Léhem în Galileea, în ţara lui Zabulon (Iosua 19,15). Primul dintre ele a fost, într-adevăr, locul naşterii lui Iisus (cf. Luca 2,4.15; Ioan 7, 41-42).

De la același autor

Ultimele din categorie